Decizia salutară a Ministerului de Externe român de a protesta, în sfârşit, pe căi oficiale, la vedere, faţă de propagarea mediatică a defăimării românilor în general, în emisiuni satirice sau de altă natură, merită să fie salutată, chiar dacă vine cu o incredibilă întârziere.
Nu cu foarte mult timp în urmă, guver-nanţii români îşi cereau scu-ze în faţa autorităţilor altor ţări pentru fapte criminale disparate, particulare, comise de infractori ori-ginari din România, cu toate că ei nu guvernau peste un popor de infractori şi deci nu aveau de ce asuma – fie şi simbolic – răspunderea pentru cei care, prin faptele lor infracţionale, se plasau în afara legii oriunde s-ar fi manifestat ca atare, în străinătate, ca şi acasă. S-a făcut, cred, un pas înainte şi, dacă demersul actual nu ar avea un alt rezultat decât că le face vizibilă cetăţenilor României preocuparea de a le apăra drepturile în spaţiul din exteriorul statului nostru, tot este ceva.
Nu cred că sunt naiv în privinţa asta. Ştiu că a apărea la o tribună şi a spune două vorbe de un fel sau de altul nu înseamnă mare lucru pe scena noastră publică. Se trăncăneşte înfiorător şi nu se face mai nimic pentru a transpune promisiunile în fapte. Cu toate acestea, în lumea diplomaţilor, declaraţiile exprese, ieşirea la rampă, abordarea anumitor teme şi emiterea anumitor semnale nu trec neobservate. Cred, aşadar, că ministrul Baconschi a făcut, de astă dată, ceva ce trebuia făcut.
Este important să se arate că România nu este o ţară majoritar locuită de infractori, pe care guvernele ţării sunt chemaţi să îi reprezinte. Este important să se iasă la rampă, oficial, pentru a se apăra dreptul românilor de a fi trataţi egalitar într-o Uniune Europeană în care au intrat de bunăvoie, cedând din suveranitatea statală pentru beneficii comune, şi nu pentru că s-ar fi predat necondiţionat unor puteri ostile. Este important să se solicite „libertate, egalitate, fraternitate” şi în numele românilor, pretutindeni în Europa comunitară, ai cărei cetăţeni cu drepturi egale am devenit, cu toţii, din 2007, tratând ca de la sine înţeleasă regula că orice infractor trebuie pedepsit după legile în vigoare ale Europei.
Dacă autorităţile comunitare nu sunt suficient de decise şi de prompte în a sancţiona derapajele xenofobe şi rasiste ma-ni-feste în actuala conjunctură politică şi economică în Europa, este cu atât mai important ca re-pre-zen-tanţii României – de toate felu-rile – să atragă atenţia asupra into-lerabilelor derogări care îi jignesc nu numai pe românii care contribuie, prin eforturi proprii, nu doar la prosperitatea altor naţiuni, ci şi pe aceia care au rămas acasă, făcându-şi datoria şi văzându-şi, ca şi înainte, de viaţa lor, cu bune şi cu rele.
M-aş aştepta la reacţii şi din partea europarlamentarilor noştri. Au existat cazuri de factură similară în care aceştia au reacţionat prompt şi decis, precum Renate Weber în chesti-unea taberelor de romi veniţi din România stabilite în Italia.
Aruncarea dificultăţilor cu care se confruntă o ţară şi o societate într-un moment dat al istoriei lor pe seama unei minorităţi, fie stabil aşezată în sânul societăţii respective, fie una ce ţine de o conjunctură momentană, legată de exercitarea nestingherită şi deopotrivă profitabilă pentru societatea gazdă şi noii veniţi, este o eroare politică şi socială, o falsificare voluntară sau involun-tară şi reprezintă o periculoasă revenire la obiceiuri stigmatizante care pot genera crize istorice. Şi Italia a mai trăit aşa ceva, în timpul dictaturii fasciste a lui Benito Mussolini, şi România a traversat grave crize de xenofobie fratricidă în vremea dictaturilor fasciste ale Gărzii de Fier şi, respectiv, a mareşalului Ion Antonescu.
Întregul parcurs istoric de după al doilea război mondial al Europei, ca şi întreaga construcţie comunitară europeană se situează în contrazicere drastică cu un astfel de model intolerant, reprezentativ pentru derapaje de factură intolerant extremistă, căci noul edificiu european postbelic aşază printre valorile pe care se întemeiază şi pe acela care face obiectul „Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului” formulate de Revoluţia burgheză din Franţa, de la 1789.
Dacă astăzi României îi revine să atragă atenţia asupra acestor lucruri ce păreau de la sine înţelese şi deplin metabolizate de către oficialii europeni, dar care, se dovedeşte astăzi, nu erau aşa, este o misiune istorică să o facă; pe toate căile şi în toate felurile. Nu este totuna dacă viitorul comun pe care îl construim va fi permeabil la valorile democraţiei şi toleranţei autentice sau nu.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
