Senzaţia mereu mai clară este că, aproape fără excepţie, reprezentanţii clasei politice nu conştientizează exact situaţia economică din România. Nici chiar cei de la putere, nevoiţi într-un fel să facă faţă acestei situaţii! Mulţi dintre aceştia văd în măsurile la care viaţa le-a înhămat propriul guvern o năpastă ce a venit, vai!, tocmai pe ei!
Le sprijină doar din spirit de înregimentare politică, şi oricum nu din convingere, şi cred că este vorba de o problemă pasageră, de care vor scăpa curând, putându-se întoarce nu peste mult timp la furturile lor şi minciunile electorale. Cât despre cei acum în opoziţie – care până nu de mult au fost şi ei la guvernare -, aceştia par a umbla după cai verzi pe pereţi.
Oricum, clasa politică din România nu realizează ce înseamnă concret faptul că salariile bugetarilor împreună cu pensiile şi programele de asistenţă socială au ajuns să reprezinte 70% din încasările bugetului consolidat (adică acelea cuprinzând nu numai taxele şi impozitele, ci şi contribuţiile pentru sistemele de asigurări sociale naţionale, res-pectiv pentru pensii, sănătate şi şomaj).
Acest lucru înseamnă că blocată este nu numai dezvoltarea (putându-se aloca sume doar derizorii pentru investiţii), dar şi exercitarea ca atare a funcţiilor statului, exercitare care are loc prin mecanismul achiziţiilor publice. Este drept că prin acest mecanism se desfăşoară şi marile scurgeri de ban public către clientela politică.
Dar, evident, sistarea acestor achiziţii – pentru a opri respectivele scurgeri – nu poate fi decât o abordare temporară de avarie şi că doar asanarea, şi nu blocarea, achiziiţilor publice constituie soluţia în domeniu.
Să spunem lucrurilor pe nume: partea rămasă în buget la dispoziţia achiziţiilor publice s-a subţiat şi scurgerile către clientela politică sunt, în astfel de condiţii, şi mai revoltătoare, dar, evident, o sistare a achiziţiilor publice nu poate fi permanentizată şi deci trebuie umblat, chiar dacă nu place, la capitolul de protecţie socială.
Iar sursa fără îndoială importantă pe care o poate constitui pentru buget combaterea evaziunii fiscale trebuie mai întâi evidenţiată prin măsuri concrete şi abia apoi făcute construcţii bugetare pe seama ei.
Cât priveşte esenţa problemei, n-o discută nimeni! În România, clasa politică vrea să fie cu fundul în două luntre. Ceea ce nu se poate! Protecţie socială consistentă nu se poate face decât în condiţiile unor salarii înalte.
La salarii mici nu există sursă de finanţare, protecţia socială fiind finanţată de către cei activi pentru cei inactivi (inactivi din cauza vârstei, inactivi din cauza unor handicapuri, inactivi din cauza lipsei unor locuri de muncă) sau nevoiaşi.
Păi, în România, clasa politică, pe de o parte, pentru a dobândi voturi a inventat sistematic tot felul de programe de protecţie socială şi a crescut pensii fără acoperire (cu oblăduire politică, pensiile au fost mărite chiar mult mai mult decât salariile, adică decât sursa lor de finanţare!), iar, pe de altă parte, tot în mod sistematic, aceeaşi clasă politică a blocat creşterea substanţială a salariului minim, singura modalitate de a împinge salariile în sus în economie, sub pretextul de a face România atractivă pentru investitorii străini şi, de fapt, pentru a da posibilitatea unor rate de profituri fabuloase realizate lejer şi rapid.
Păi, din două, una: ori vrem protecţie socială şi atunci trebuie împinse în sus salariile spre a avea de unde finanţa protecţia socială, ori vrem să fim ţară bananieră cu forţă de muncă ieftină şi fiscalitate redusă, ca rai al investitorilor de rangul paişpe, dar atunci trebuie să abandonăm povestea cu protecţia socială! Iar pe cea ajunsă deja la dimensiuni exagerate să o amputăm sever!
Oameni buni, uitaţi-vă prin lume! Protecţie socială nu au decât ţările cu câştiguri salariale ridicate! Ţările competitive graţie ieftinătăţii forţei lor de muncă nu practică protecţie socială! În ţările bananiere, protecţia socială este chiar minunată, dar lipseşte cu desăvârşire!
Ilie Şerbănescu este analist economic
