Anul economic 2010 s-a încheiat în oprobriul cvasigeneral. În cazul oamenilor de rând – în mod firesc, pentru că au fost arşi rău la buzunare în urma reducerilor de salarii şi majorărilor de impozite. În cazul politicienilor din opoziţie – pentru că, dincolo de mulţumirea disimulată de a nu se fi găsit ei la cârmă spre a trebui să ia măsurile de austeritate, au resimţit din plin frustrarea de a nu fi reuşit să creeze vreo breşă în blocul puterii, mai ales că unii erau chiar convinşi că ei ar fi avut alternative la măsurile de austeritate. În sfârşit, în cazul politicienilor de la putere – pentru că, deşi s-au lăsat convinşi că măsurile respective erau inevitabile, au rămas în sinea lor cu îndoiala asupra acestei inevitabilităţi şi, oricum, cu supărarea că nefericirile anului 2010 le-au căzut lor pe cap, cu consecinţe probabil nefaste asupra viitorului lor politic.
La o analiză obiectivă, anul economic 2010 a fost mai puţin rău decât se putea aştepta. În raport cu delirul fără acoperire din anii anteriori, 2010, an de plată a acestui delir, putea şi poate chiar trebuia să fie mult mai rău! Faptul că a fost mai puţin rău decât putea fi nu este deloc un lucru bun! Pentru că aceasta înseamnă că nota de plată n-a fost achitată integral, că a fost amânată şi deci că decontarea ei va continua! Mai precis, 2010 n-a fost nefericirea maximă, după care urmează redresarea. În măsura în care fac parte din nota de plată, anii următori pot fi la fel de răi, dacă nu chiar mai răi decât 2010.
Este o pură abordare politică prognoza că 2010 a încheiat măsurile de austeritate, după care se iese din recesiune şi, pe cale de consecinţă, ar putea urma, desigur, la un anume interval de timp, creşteri în nivelul de trai.
Dincolo de orice analiză economică, acest enunţ este pur şi simplu ilogic. Delirul în care în România s-a trăit mai bine în perioada 2004-2008 s-a bazat exclusiv pe consum din import finanţat din credite care abia au început să fie plătite. Iar amânarea din 2009, din motive electorale, a plăţii în sistemul public s-a făcut tot pe credit, cel de la FMI-UE, care nici măcar n-a început să fie plătit. 2010 a fost nu anul, ci doar primul an în care, prin ajustările salariale şi de impozite, s-au făcut plăţi efective în contul creditelor anterioare. Dar plăţile au fost doar parţiale, căci, pentru compensări în absenţa unor ajustări şi mai profunde, s-a apelat la noi credite. Să fim realişti! Creditele imense succesiv acumulate sunt abia la început de a fi plătite! Grosul plăţii de-acum urmează! Din ce atunci să se producă redresarea? Din ce să se trăiască mai bine?! Se trăieşte mai bine când se iau creditele şi se trăieşte mai prost când acestea se dau înapoi! S-a trăit mai bine în perioada delirului pe credit. Este normal să se trăiască mai prost în perioada plăţii.
Această plată urmează! În mod normal, ar putea să dureze cam cât a durat delirul. Dar, să fim realişti, intercalându-se pentru amânarea ajustărilor imensul credit de la FMI-UE, perioada de plată se va prelungi până la cel puţin dublul perioadei de delir. Apelul la noi credite nu rezolvă problema. Cu cât o reduce aparent ca povară anuală, cu atât o adânceşte pe termen lung, prelungin-du-se mai mult numărul de ani de constrângeri. Oricum, s-a depăşit deja momentul din care trebuiau contractate datorii noi doar pentru a le putea plăti pe cele vechi!
