Cum am prezis nu demult, şi am repetat, că dl. Voiculescu, şeful umaniştilor noştri, nu e imun, şi în calea Parchetului nu se va aşeza nimeni, oricum nu odiosul Ponta, I will rest my case săptămăna asta, cînd normalul se întîmplă în sfîrşit, cum se zice în Lege şi ordine. Or fi învăţat ceva din asta comentatorii ilogici, care o tot ţineau cu ”varanul” şi alte forme de etichetare care îi dizgraţiază pe ei, nu pe cel la care se referă? Atîta au ţipat că USL vrea să ajungă la putere doar ca să îl scape pe Voiculescu şi să lichideze cu justiţia liberă, că azi, cînd firul undiţei se scurtează, cum a fost şi la Năstase, şi la Becali, tot ei văd în asta o dovadă că justiţia e aservită politic, şi dau vina pe pactul Băsescu-Ponta. De ce nu or fi făcut pact mai demult în cazul ăsta, se pune întrebarea ? Că pare un pact eficient.
Dar bineînţeles că nu e pactul, sau nu doar el, şi că în lume acţionează ceva mai multe tendinţe care pot produce rezultate mai puţin previzibile, şi că în România nu e sfîrşitul negru al neamului scris pe cer la ora asta, deşi mi l-aş dori cînd citesc diferite asemenea stupidităţi. România este şi rămîne ţara mediocră care a fost întotdeauna, nici prea bună, dar nici prea rea- una peste alta, să fim bucuroşi că la noi nu e nici un soldat omorît în bătaie pe stradă, ca la englezi, şi ne legănăm liniştiţi în mediocritatea noastră morală obişnuită, iar cu ceva combinaţii ingenioase, ajutor european şi stimulente pe la liderii politici mai tineri (în loc să îi identificăm cu diavolul şi să îi condamnăm necondiţionat) avem ocazional şi un pic de progres. Atîta cît merităm ! De ce să nu pui naşul şi finii liberali să ia toată arhitectura financiară a ţării din moment ce ştii că nimeni nu va protesta, că numai eu între două avioane şi vreo doi ziarişti cîrcotaşi nu se pun, asta nu e masă critică.
Sigur, nu sîntem în situaţia Poloniei sau a Estoniei, ţări la care autorii sondajului valorilor umane găsesc că elitele politice au o performanţă superioară celei la care i-ar îndreptăţi valorile poporului, astfel că notele date acestor democraţii (de exemplu, de Freedom House) sînt mereu mai bune decît te aştepţi dacă citeşti sondajele cu ce gîndeşte de fapt populaţia. Ca autor al unei lucrări mai vechi comparînd România cu Polonia, nu am mari suprize citind asta, ştiu demult că diferenţa de proporţie este enormă, că la un om bunicel la noi acolo găseşti mii de oameni buni, am cunoscut elita poloneză care a negociat intrarea în UE, şi mai ales a lucrat ca să fie primită prima invitaţie de deschidere a UE către Est, cînd problema extinderii nici nu se punea. Nu ne comparăm noi, cu sociologii noştri integral securizaţi, cu generaţia anticomunistă poloneză care a făcut cutura noii generaţii de după 1989 după ce a rezistat cu succes comunismului, şi gîndiţi-vă că elita lor a fost exterminată de două ori de nazişti şi de ruşi, şi tot a mai rămas din ea suficient cît să se revolte în şaizeci şi opt, şi optezeci, şi aşa mai departe. Dar nu are rost să ne irosim în comparaţii, să ne gîndim că la Cracovia era universitate cînd pe locul universităţii noastre celei mai vechi, Iaşul, nici măcar nu păşteau oile pentru simplul motiv că încă nu erau pe acolo oameni să fi luat spaţiul în stăpînire defrişînd pădurea- asta e situaţia şi trebuie să facem ce se poate din ea, să fim realişti, dar nu pesimişti. Oferta e pe măsura cererii, şi cererea pentru o elită de calitate e slabă la noi, că e vorba de politicieni, intelectuali sau de preoţi. Un cititor mi-a reproşat săptămîna trecută că de ce după ce am ridicat în slăvi martiriul unui preot catolic anti-mafie m-am luat de preoţii noştri care sunt amici cu Becali (cînd nu corupţi ei înşişi) şi mi-a atras atenţia că atitudinile mele etice, altfel juste, au un impact social diminuat pentru că sînt seculare. Poate că o să-i răspund mai pe larg cînd oi avea răgazul, dar chiar nu înţeleg, la cineva care simpatiza cu argumentul meu general, cum poate fi lipsit de orice exigenţă faţă de elita bisericească în chestiune. Adică cum, e acelaşi lucru un popă martir cu un popă corupt ? Respect absolut credinţa, dar de ce credincioşii nu cer bisericii să îi reprezinte cum se cuvine? Am văzut fotografia cu sutele de preoţi înconjurînd temelia Catedralei Neamului de Paşte, o veritabilă armată în jurul patriarhului, şi m-am gîndit ce extraordinare lucruri ar putea face sute de bărbaţi astfel uniţi dacă într-adevăr ar vrea să facă ceva altruist…pentru că probabilitatea ca atunci cînd sute de bărbaţi se adună împreună este să o facă pentru o operă de binefacere, e istoric vorbind, neglijabilă. Cel mai probabil vor face ceva pentru a-şi creşte importanţa de sine, cum e şi cazul de la noi cu Catedrala Neamului, dar de ce ar face ceva mai bun dacă au în faţă o comunitate aşa de necritică ?
Remarc în schimb că pasiunile la români sînt mari în ce priveşte rebeliunea seculariştilor din Turcia, cărora le-a cam ajuns cuţitul la os. Cum frumos scrie o ziaristă independentă de-a dreptul minunată, Dollo, ”Îmi place că societatea românilor dătători de like si share şi-a mai descoperit zilele astea o cauză nobilă suficient de îndepărtată cît să nu fie nevoie să se scoale de la birou pentru ea: să fim solidari cu turcii!” Săracii tuci, povestea lor, din care vedem doar suprafaţa, seamănă destul de mult cu a noastră… După ani de zile în care pătura seculară urbană, puternică în afaceri şi administraţie s-a dovedit incapabilă să creeze un sistem efficient de partide seculare, care să poată forma coaliţii eficiente şi nu complet corupte, masa tăcută şi necritică din Anatolia profundă a lăsat baltă ideologia şi a plebiscitat un partid islamist-naţionalist cu ambiţii de partid unic (au pus şi kurzii pe listele lor, ca să anihilize partidele kurde) care, profitînd de conjuncture economică favorabilă şi de votanţii lor cu totul necritici, tot cîştigă alegerile şi mai avansează cu puţin agenda rurală needucată, adică islamizarea Turciei, culminînd cu gestul mic, dar simbolic, de a demola un centru cultural în piaţa Taksim şi a face în loc o moschee. La asta, tineretul secular s-a trezit în sfîrşit şi a început să protesteze, şi islamiştii au făcut prima greşeală, i-au reprimat de faţă, că prin spate se purtau ei demult fără mănuşi cu opoziţia. Am avut eu mereu îndoieli că dl. Erdogan e un Calvin al islamismului, cum îl înfăţişau prieteni de ai mei occidentali de stînga, dar ignoram că s-a ajuns la o asemenea escaladă a conflictului pînă în mai acest an, cînd în comisia de dizertaţie a unui tînăr turc am auzit că guvernul de la Ankara nu permite nimănui să viziteze taberele de refugiaţi sireni pentru că de fapt îi antrenează pentru luptă acolo. Candidatul, care făcea aceste afirmaţii în şedinţă publică, lucra altfel chiar în acest guvern, era bursier guvernamental şi şefii lui scriseseră multe scrisori la Interne să i se permită să meargă în tabere pe motivul că scrie o teză. Omul adunase şi dovezi ale marii impopularităţi a acestei politici în Turcia, unde populaţia nu vrea imperialism şi amestec în alte ţări. După încheiere am fost la o cafea cu el şi l-am întrebat dacă nu va avea necazuri la întoarcerea acasă, iar el mi-a spus că şefii lui îl susţin sută la sută. De fapt asistam la o revoltă a establishmentului secular şi kemalist contra stratului politic nou, islamist şi ales, un conflict între birocraţia seculară şi poltica islamistă- cea din urmă, aleasă liber de o majoritate sătulă de oferta partidelor democratice şi europene. Îi ţin pumnii aşadar lui Orhan (nu e numele lui) şi prietenilor săi, am eu turcii mei la Oxford şi Berlin, şi în general ţin cu turcii… care sînt reprezentaţi internaţional (ca şi noi) de o elită nu tocmai reprezentativă pentru valorile lor din sondaje, cu care mă simt foarte solidară. Kemal a încercat să rezolve problema educînd cu forţa masele, schimbînd inclusiv alfabetul, şi crescînd astfel analfabetismul…şi ce vedem azi e un reflux tîrziu. Soluţia râmîne aceeaşi, educaţia, dar şi acolo e război civil, cu şcolile islamiste crescînd mai repede decît cele seculare.
Progresul social cere timp şi nu e liniar, dictaturile te pot avansa mult (nu-i aşa, şi comunismul nostru a lichidat analfabetismul, la o rată mai rapidă decît guvernele burgheze anterioare), dar au şi costuri enorme, unele tardive, că e dictatură sau democraţie elitele au însă obligaţia morală să fie în faţă în tabgoul acesta cu masele, să reprezinte ce vrea să devină o naţiune, nu ce e ea acum, cu scuza reprezentativităţii. Ca atare, daţi-mi şi mie voie să fiu un intelectual european secular, nu naţionalist-creştin român, că din ăştia aveţi destui şi aţi tot avut.
Comentaţi articolele Alinei Mungiu Pippidi pe Romaniacurata.ro.
