Cu vreo cinci ani în urmă, Dinu Patriciu şi Ion Ţiriac avertizau în privinţa ameninţărilor la adresa capitalismului autohton survenite o dată cu o aderare prematură a României la UE, temându-se că zelul regulizator al Bruxelles-ului le va limita viitoarele oportunităţi de afaceri. Tind să cred că la acea vreme domniile lor nu prea acordau mare atenţie ştirilor referitoare la Irlanda, care i-ar fi scutit de asemenea temeri. După un deceniu de creştere economică bazată în special pe export şi pe atragerea companiilor hi-tech prin varii facilităţi fiscale, Irlanda s-a trezit cu economia supraîncălzită. Dat fiind însă statutul de ţară membră a zonei euro, autorităţile nu au putut creşte dobânzile pentru a combate inflaţia. A fost încurajată, în schimb, creditarea pentru a putea menţine rate de creştere anuală a economiei de aproximativ 6% din PIB. În perioada boom-ului imobiliar, băncile obişnuiau să crediteze clienţii mai influenţi cu sume de-a dreptul astronomice pentru a le facilita achiziţionarea altor şi altor terenuri destinate, fireşte, tot construcţiilor.
Voci care să exprime temeri în legătură cu direcţia în care se îndrepta economia Irlandei n-au prea existat, în timp ce UE nu mai contenea cu laudele la adresa elevului său model. În 2006, cel mai aventurier bancher al Irlandei, Sean Fitzpatrick, ajungea, desemnat de Forumul Economic de la Davos, şef al celei mai performante instituţii financiare din lume, Anglo-Irish Bank, naţionalizată apoi la începutul anului 2009 de guvernul din Dublin pentru a preveni colapsul ei ca urmare a pierderilor masive înregistrate după o serie de scheme mai mult sau mai puţin piramidale. Statul irlandez a decis, cu alte cuvinte, salvarea nesăbuiţilor deţinători de titluri pe spinarea contribuabililor – care au plătit, pe cap de locuitor, exact 94,736 de euro pentru bailout-urile mai multor bănci. Riscurile asumate atunci de administraţia de la Dublin au fost mari, fiind astăzi mai discutabile ca oricând. Ca atare, irlandezii s-au trezit din senin, după ani de zile de balanţă bugetară echilibrată, cu datorii de peste 65 miliarde euro pe cap. Întregul joc de hazard al Irlandei a fost însă sprijinit pe cât de entuziast, pe atât de constant de UE – cu nici două luni în urmă preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, încă dădea ţara drept model, recomandând şi altor state să facă faţă la fel de curajos problemelor lor.
Pentru salvarea sistemului său bancar, statul irlandez putea, de fapt, să asigure garantarea depozitelor populaţiei şi, în rest, să renegocieze titlurile, împrumuturile şi activele externe. Dar a considerat că investitorii sunt mai importanţi decât populaţia, al cărei tineret va părăsi, de-acum, nefericita insulă care încotro, în speranţa unui trai mai bun. Baza de capital a sistemului financiar irlandez s-a prăbuşit sub povara speculaţiilor bazate pe creşterea valorii activelor – speculaţii ce au înghiţit sume exorbitante şi care au devenit, în timp, un soi de marxism al celor bogaţi şi influenţi. Bailout-urile au condus, până la urmă, la o criză fiscală, deoarece pierderile iniţial declarate de către instituţiile financiare s-au demonstrat a fi subevaluate. În total, Irlanda a jucat şi a pierdut peste 50 miliarde euro, mai exact 32% din PIB-ul ţării, mizând pe cartea salvării sistemului bancar.
Zilele trecute, VIP-urile Uniunii Europene s-au grăbit să convingă statul irlandez că datoriile sale suverane reclamă un alt bailout – şi încă unul uriaş, pentru a preveni destrămarea uniunii monetare. Destinul insulei pare, astfel, pecetluit: va deveni o imensă agenţie de colectare şi returnare a debitelor. Irlanda şi, cu destulă probabilitate, Portugalia vor avea parte de aceeaşi soartă precum statele central-americane, preluate cu mare efectivitate de SUA atunci când datoriile acestora faţă de creditorii americani deveniseră insurmontabile. Este o tristă ironie a sorţii că UE a ajuns să impună membrilor celor mai pricăjiţi propria versiune, readaptată, a imperialismului yankeu. Motivul demersului ei este, fireşte, ideologic – salvarea uniunii monetare şi a visului despre superstatul federal, indiferent de costuri. Herman Van Rompuy a şi început să vorbească deschis despre „un guvern economic” pentru zona euro.
Acesta va presupune, probabil, ca o serie de oficiali germani să dicteze politica monetară sau să elaboreze bugetele de stat ale ţărilor mai slab performante. Din punctul de vedere al românilor, care abia aspiră la moneda unică europeană, o asemenea perspectivă poate părea o adevărată mană cerească: având în vedere subcalitatea elitei administrative autohtone, nu cred că ar exista prea multe voci care să dezavueze sosirea unor nemţi eficienţi. Dar tocmai priorităţile Germaniei au condus, în bună parte, la o uniune monetară bazată pe un nivel redus al dobânzii-cheie şi o apreciere puternică a monedei unice. Dacă Germania va ieşi, în aceste momente de criză, la rampă pentru a prioritiza interesele sale naţionale şi Bruxelles-ul va pleca, spăşit, capul, atunci UE va fi girat, în văzul lumii, ideea naţionalismului pe care o doreşte, chipurile, temperată. Rămâne de văzut care dintre aceste forme de naţionalism se va dovedi, în final, mai nimicitoare pentru Europa – naţionalismul statelor „PIIGS”, confruntate de-acum cu spectrul unui sclavagism al datoriilor, sau cel prusac, enunţat de rigida fiziciană aflată la conducerea Germaniei.
