În ultimele luni s-a asistat în Europa de Est la o tendinţă a cărei injusteţe din punct de vedere politic şi moral nu poate fi egalată decât de absurditatea ei din punct de vedere economic: aprecierea monedelor locale în raport cu reperul lor (euro). Absurdă, pentru că nu poate fi decât absurd din punct de vedere economic să se întărească moneda unei economii care merge prost. Chiar dacă problemele euro ale perioadei – generate îndeosebi de nesustenabilitatea deficitelor publice nu doar ale Greciei, dar şi ale unor ţări puternice din zona euro – au ajutat indirect tendinţa de apreciere a monedelor central şi est-europene, aceasta nu poate fi însă pusă pe seama slăbiciunilor monedei europene reper. Care, să fie clar, apar în raport cu dolarul şi, eventual, cu alte monede internaţionale cu statut comercial şi financiar similar (precum lira sterlină şi yenul japonez), şi nu cu monedele unor ţări-satelit. De altfel, semne ale ieşirii din criză se manifestă în ţările vestice ale Europei, în timp ce în cele ale Europei Centrale şi de Est, cu excepţia notabilă a Poloniei, criza duduie în continuare, zona fiind pe mai departe în frunte pe plan internaţional în ce priveşte manifestările crizei.
Ştie şi Grivei ce a provocat menţionata tendinţă, pe cât de artificială, pe atât de nefastă pentru ţările estice, care încearcă şi ele cu disperare ieşirea din criză. În condiţiile în care pieţele internaţionale băltesc de bani, întrucât stimulentele financiare lansate de guverne şi bănci centrale pentru combaterea recesiunii n-au fost retrase, iar băncile comerciale n-au îndreptat în proporţia sperată banii spre creditarea economiei, speculatorii şi-au intensificat jocurile în punctele slabe. După ce, cu ani în urmă, au învăţat Grecia cum să fenteze responsabilii zonei euro, acum au pariat masiv, în operaţiuni la termen, pe falimentul Greciei. Moneda europeană însăşi a fost subiectul unor atacuri care să-i exploateze slăbiciunile, vorbindu-se chiar de comploturi pentru demolarea euro. Şi, pe acest fundal, monedele ţărilor din Est au fost şi ele obiect de speculaţii. Invadând cu euro regiunea, speculatorii internaţionali împing în sus cursul monedelor respective, apoi, în câteva luni, îşi încasează profitul din întărirea artificială a acestora şi părăsesc regiunea, lăsând gazdele să se descurce cu ravagiile.
Oblăduirea autorităţilor occidentale acordată acestor operaţiuni reprobabile – căci acestea au refuzat categoric să ia în considerare o interzicere pe parcursul crizei a unor asemenea speculaţii contra monedelor central şi est-europene! – este absolut jenantă. Dar de mirare nu este! În fond, este în spiritul şi practica dintotdeauna a celor puternici de a ieşi din restrişte pe seama celor slabi. De ce am avea acum – în restriştea actuală provocată de criză – vreo altă pretenţie?! Ţările din Est trebuie să se aştepte la acelaşi lucru! Penibile sunt doar demagogiile vestice cu privire la „ajutorarea Estului” de a ieşi din criză! Inexplicabilă este însă cochetarea cu această tendinţă de apreciere a monedelor locale din partea autorităţilor din ţările respective. Probabil, pentru că le ajută să stăpânească inflaţia, acestea nu luptă împotriva tendinţelor de apreciere a monedelor lor, deşi asemenea tendinţe sufocă revenirea economică.
După câteva luni de apreciere a monedelor proprii, câţiva oficiali ai ţărilor din zonă, inclusiv cei români, se trezesc şi domniile lor anunţând că vor lua măsuri, întrucât tendinţa ar fi nesustenabilă. Păi, asta-i problema?! Nu nesustenabilitatea este problema, ci distructivitatea, întrucât întărirea artificială a monedei proprii nici n-are nevoie să dureze pentru a face rău, deoarece îl face deja repede-repede, răpind economiei în căutare de recuperare singura speranţă actuală: gura de oxigen pe care i-o oferă exporturile cu destinaţie către ţările occidentale ieşite din recesiune!
