Oferta electorală a partidelor politice în anul 2012 este, în cel mai bun caz, săracă şi, în cel mai rău, ipocrită.
„Programele de guvernare” ale partidelor sunt, cu un cuvânt, irealizabile. USL şi ARD se bat în reduceri de taxe şi impozite, creşteri de salarii şi în politici de „stimulare”, „sprijin” şi „încurajare” care nu au nici cea mai mică şansă să fie adoptate în 2013 şi, după ce va trece 2013, vor uita cu toţii de promisiunile de campanie. Uită ele guvernele de propriile programe votate în parlament, darămite de documentele de campanie ale partidelor. Anul viitor va fi extrem de dificil din punct de vedere economic, iar marja de manevră a guvernului – a oricărui guvern – va fi formulată în cadrele foarte strâmte ale acordului cu FMI şi Uniunea Europeană. De fapt, există şanse foarte mari ca în 2013 în România să crească taxele şi impozitele sub imperiul recesiunii economice şi în condiţiile laşităţii generale a politicienilor. Ponta a refuzat sistematic să propună un buget pentru anul viitor pentru că deîndată ce proiectul de buget va deveni public va fi expusă şi minciuna uselistă. În mod cinic, Ponta contează pe faptul că atunci când acest lucru se va întâmpla, lucrurile vor fi deja tranşate pentru că USL va fi câştigat deja alegerile şi nimeni nu va mai avea ce să facă.
Dincolo, la ARD, reducerea cotei unice la 12%, creşterea salariului minim şi reducerea CAS cu 5% într-un an sau doi, este prea puţin prea târziu. Un program de dreapta cinstit ar trebui să abandoneze nefericita idee a majorării salariului minim pentru că nu se poate creşte nivelul de trai prin decret, ci numai în urma creşterii productivităţii, una din marile probleme ale economiei româneşti. Dimpotrivă, flexibilizarea pieţei muncii, chiar cu riscul declanşării unui război cu sindicatele ar trebui să fie principalul obiectiv al ARD. Ritmul investiţiilor străine directe scade încontinuu şi este o idee foarte proastă saă-ţi distrugi unul din avantaje – forţa de muncă ieftină – prin măsuri administrative care nu au acoperire în creşteri de productivitate. Reducerea taxelor şi impozitelor este întotdeauna binevenită dar adevărul este că cele mai importante companii de pe piaţa românească sunt mulţumite şi cu 16% impozit pe profit iar IMM-urile au alte probleme mult mai grave cum ar fi lipsa lichidităţilor şi blocarea creditelor.
Mult mai utilă ar fi ca reducerea de taxe şi impozite să fie însoţită de simplificarea la sânge a sistemului fiscal luxuriant al României. Marea problemă rămâne însă impozitarea excesivă a muncii şi, în absenţa unei reforme serioase a sistemului de pensii şi/sau a creşterii spectaculoase a gradului de ocupare, economia românească se va târî multă vreme cu creştere de 1-2%, pentru că vremea consumului pe datorie a trecut. România are nevoie de un program agresiv de privatizări, de încurajarea creditării pentru antreprenorii care doresc să îşi asume riscuri pentru a crea locuri de muncă şi cu o reducere drastică, în paralel, a cheltuielilor guvernamentale pentru a menţine indicatorii economici în cadrele convenite cu instituţiile internaţionale. În plus, dacă tot se doreşte „reindustrializarea” României, dreapta ar trebui să propună modalităţi de produce energie ieftină prin crearea competiţiei reale pe piaţa energetică (eliminarea băieţilor deştepţi ar fi o consecinţă a liberalizării) şi mai ales printr-un program la fel de agresiv de accelerare a exploatării rezervelor de gaze, fie ele şi gaze de şist. Nu e treaba dreptei să ducă grija urşilor polari şi să mimeze preocuparea faţă „încălzirea globală”, ci să apere, alături de Polonia, dreptul României de a produce energie ieftină din resurse convenţionale.
Ca să rezumăm, taxe şi impozite mici şi puţine, debirocratizare, încurajarea creditării pentru a opri băncile să plimbe banii între ele sau, mai rău, să-i repatrieze, privatizare, liberalizare, dereglementarea pieţei muncii şi energie ieftină. Peste toate, reducerea cheltuielilor guvernamentale şi şi orientarea fondurilor publice pentru investiţii în infrastructură. Acestea din urmă nu vor fi posibile fără îmbunătăţirea dramatică a absorbţiei fondurilor europene. Or, absorbţia fondurilor europene şi reducerea cheltuielilor guvernamentale presupune eliberarea achiziţiilor publice şi a bugetului de povara corupţiei care le apasă până la sufocare. Şi aşa ajungem la adevărata miză a alegerilor de anul acesta.
Ceea ce contează în acest moment cel mai mult pentru România este salvgardarea statului de drept, consolidarea separaţiei puterilor în stat şi consolidarea instituţiilor anticorupţie în faţa asaltului oligarhiei care şi-a propus să scoată România de pe orbita civilizaţiei occidentale. Nimic nu este mai important în perioada următoare decât împiedicarea uriaşului aparat politico-economic cu origini în partidul comunist şi fosta Securitate cunoscut public sub numele de USL să modifice Constituţia şi regimul politic al statului român. Fără democraţie occidentală şi stat de drept programele economice sunt mofturi şi acum nu este timpul pentru mofturi. Pentru dreapta românească ar fi fost mai simplu, mai onest şi mai dătător de speranţă că nu va lăsa statul de drept la bunul plac al lui Voiculescu, Ponta&Antonescu decât orice altceva.
