Lordul şi preşedintele | OPINIE

La licitaţia organizată recent de Artmark, s-a vândut un caiet-program al Concertului Menuhin din mai 1946 cu doar 175 de euro. Purta semnătura cu cerneală albastră a lui George Enescu şi pe cea a discipolului său Yehudi Menuhin.

Dar ce mai contează simple înscrisuri materiale pen­tru o muzică ce pluteşte printre astre?

Cu George Enescu m-am născut pe undele „Europei libere“, dar cu Lordul Menuhin am respirat aerul aceleiaşi camere, împreună cu colega mea Roxana Iordache, fiind primiţi într-o audienţă privată cu o seară înainte de concertul pe care l-a dat în cinstea genialului său profesor, în toamna anului 1995 la Palatul Parlamentului. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe“, avea să spună discipolul englez Yehudi Menuhin despre maestrul său.

Mihai Ricci, consilierul de atunci al Principesei Margareta, mi-a readus ieri aminte de un articol pe care l-am scris în urmă cu 22 de ani, tot în “România liberă“.

Cei care l-au exilat pe Enescu şi i-au confiscat întreaga avere sunt astăzi patroni ai festivalului care-i poartă numele. L-au silit la sărăcie şi singurătate, iar acum dau costisitoare dineuri, spectacole de gală în memoria lui. În timp ce în ţară i se interzicea întreaga operă, artistul de geniu se stingea, departe de poporul său, compunând ultimele partituri ale dialogului vieţii cu moartea. Le spunea celor apropiaţi: “Mi-au luat totul“ – scriam acum două decenii.

Îmi amintesc şi acum ziua concertului. Sala A.I. Cuza de la Parlament. Magnific. Exuberant.

Sir Menuhin parcă plutea cu bagheta deasupra penelor de heruvimi. Aproape două ore de atmosferă para­disiacă. Spre final, Ion Iliescu a urcat pe scenă. Priveam sideraţi cum îl maimuţărea pe Lord. Un lord real. Un magistru al muzicii tras de „Măi, animalule!“ pe scenă într-un gest al victoriei ni s-a părut oribil. Disperaţi, împreună cu prietenii mei, care stăteau în spatele Principesei Margareta, strigam: „Romanian Poem!“, „Romanian Poem!“ (pentru cititorii mai tineri: Poema Română a lui Enescu se încheie cu acorduri din Imnul Regal).

Televiziunea Română de atunci l-a cenzurat pe Lord, când a vorbit despre credin­ţa în monarhie a lui George Enescu, un loial Regelui Mihai l. Dar a lăsat live ridicolul scenei, când Ion Iliescu s-a urcat pe scenă şi i-a ridicat braţul, asemenea unui challenger. Ba mai mult, i-a indicat Maestrului unde să vireze onorariul. În culmea aroganţei sale prezidenţiale, l-a sfătuit pe Mihai Ricci, secretarul personal al Alteţei Sale Regale: “Să avem mai multă decenţă. Să respectăm opţiunea poporului român şi să nu-l mai agresăm atât“. Era vorba despre partitura „Monarhia salvează România“, care-l zgâria pe creier atunci.

Noi, împreună cu Ion Caramitru, strigam: „Romanian Poem“, iar Lordul s-a făcut că nu aude. Putea să facă un bis cu finalul Poemei Române, în acordurile Imnului Regal.

Atunci nu l-am înţeles pe Lord de ce nu l-a umilit pe Ion Iliescu.

Acum ştiu, un lord nu se coboară la micimea unui preşedinte.

Despre relaţia dintre George Enescu şi Lordul Yehudi Menuhin probabil se vor mai scrie multe cărţi, se vor da doctorate, poate vor apărea şi filme, dar pentru mine lecţia dată de un lord unui vremelnic preşedinte e distanţa dintre un Rege şi un preşedinte.

Peste câţiva ani, Ion Iliescu avea să-l ţină de braţ pe Majestatea Sa Regele Mihai, într-o vreme când dădea bine să fie văzut şi filmat în preajma ultimului supravieţuitor al celui de-al doilea război mondial, primit cu toate onorurile de Casele Regale europene, pentru susţinerea intrării noastre în NATO şi aderării la UE.

Anii au trecut. Ion Iliescu nu s-a schimbat. Cum niciunul dintre urmaşii săi la tronul prezidenţial. Doar Enescu, Menuhin, Regele Mihai rămân nestemate strălucitoare pe blazonul României nemuritoare.

Dacă azi suntem europeni cu drepturi depline e pentru că un Lord din bătrâna insulă conservatoare s-a ambiţionat să pună România pe toate partiturile şi pe toate scenele lumii.

Yehudi Menuhin merită măcar un bust, dacă nu o filarmonică în Bucureşti.