La prima vedere, ai spune că 2012 a fost un an fără lideri. Că e greu de susţinut că ar fi vreun lider dl. Băsescu, care nici acum nu înţelege că ipocrizia, nu severitatea, i-a pierdut dragostea poporului, după ce s-a lăudat că o va recîştiga la referendum şi a sfîrşit prin a ne implora să stăm în casă. Sau dl. Ponta, care schimbă comisiile din subordinea sa în loc să restituie bărbăteşte titlul de doctor înapoi de unde l-a luat, şi care, de fiecare dată cînd nu vrea să facă ceva cu mîna lui, recurge la serviciile Senatului României, mereu gata să joace rolul asasinului colectiv (poate vă amintiţi mulţimea din Vizita bătrînei doamne de Dürenmatt, care se strînge în jurul victimei ca să nu se vadă crima). Nu că aceşti doi oameni nu ar fi avut, sau nu au calităţi de lideri.
Dar 2012 nu a fost un an bun pentru ei, chit că dl. Băsescu a avut satisfacţia să supravieţuiască la Cotroceni, în timp ce rivalul lui, Adrian Năstase, a ajuns la Jilava (parcă diferenţa dintre ei nu justifică chiar o asemenea prăpastie, nu ?), iar dl. Ponta să ajungă de două ori prim ministru şi să fie privit ca alternativa cea mai puţin rea pînă la urmă. Ce să mai spun de restul oamenilor politici de frunte : nu au avut ce arăta sau ne-am lipsi de ce ne-au arătat. Pe romaniacurata.ro puteţi vota pentru supravieţuitorii fruntaşi Gabriel Oprea şi Monica Iacob Ridzi, sau pentru traseistul anului (Bot, Enache, cîte şase partide ; Pavelescu, cinci, s-a pierdut socoteala de câte ori s-a despărţit sau s-a împărţit cu Traian Băsescu). În condiţiile astea, unicul lucru rezonabil făcut de nişte lideri în România lui 2012 e acordul Băsescu-Ponta. Dovada clară, ţuţerii ambelor tabere îl demască ! Evident, e cel mai bun lucru să încetăm războiul civil, mai ales că miza dacă iese tabăra coruptă 1 sau tabăra coruptă 2 era zero. Nu e ca şi cum voiam să eliberăm sclavii celeilalte părţi, sau s-ar lupta Europa cu Rusia.
Dar acest ultim text al meu din 2012 nu e despre lideri politici. Ci despre lideri civici. Că anul a avut, spre deosebire de precedentul, oameni care s-au comportat normal, deasupra sau înafara unei bătălii politice ajunsă la decontul politizării excesive a tuturor instituţiilor. Sutele de oameni din Tg. Mureş care au ieşit să îl apere pe Raed Arafat, şa chemarea cîtorva ONGuri de pacienţi, ducînd la retragerea proiectului Legii Sănătăţii şi aprinderea scînteii din Piaţa Universităţii nu aveau culoare politică. Erau animaţi de recunoştinţă şi de instinctul că doctorul lor ştie ce este mai bine pentru sănătatea lor decît nişte politruci. Cei peste 50 000 de oameni care s-au strîns în spatele a trei studenţi care au organizat grupul de Facebook Piaţa Universităţii au format prima noastră comunitate civică urbană online, una fără violenţă şi exemplar patrulată pentru a împiedica partizanatul, propaganda, diversiunile şi orice profit necuvenit. Aproape 70 000 de bucureşteni au votat drept candidat la primărie un profesor de matematică fără nici un ban, fără nici un sprijin media, rupt în coate dar cu o tenacitate de mare efect, care a rezistat tuturor bîrfelor şi ofertelor pentru a nu cîştiga nimic- decît încrederea noastră, care nu e însă puţin lucru. 150 000 de oameni au ieşit într-o sîmbătă de toamnă să culeagă gunoaie, o cifră fără precedent, ca parte a campaniei Let’s Do It, Romania. Şi sper că nu l-aţi uitat pe singurul manifestant care a ieşit cu steagul la Baia de Arieş, oraş cu cinci mii de locuitori. Poate nu vi se pare mare lucru, dar eu, ca psiholog, pot să vă spun că două treimi din oameni nu sînt capabili de aşa ceva, nu pot decît să se ia după alţi oameni, ceea ce face un lider din omul din Baia de Arieş.
Mulţi magistraţi din România au făcut şi ei mari eforturi pentru a reda demnitatea acestei profesiuni în 2012. Preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Livia Stanciu a prezidat completul care a confirmat legalitatea condamnării lui Adrian Năstase în dosarul Trofeul Calităţii de către o curte anterioară. Nu cred că a fost uşor : cînd atîţia au scăpat justiţiei e greu să iei decizia că de acum înainte va fi altfel fără să ai întîi impresia că săvîrşeşti un act de discriminare. Dar de undeva trebuie să începi : şi, deşi aud încă ecoul vorbelor lui Bogdan Popoviciu că lotul Trofeul Calităţii plăteşte pentru persuadarea Europei că România nu mai e coruptă şi sper să văd ziua cînd vom putea trata corupţia doar administrativ, tot îmi ridic pălăria în faţa femeilor magistrat care au avut curajul acestor decizii.
La fel, merită respectul nostru cei care au instrumentat dosarul lui Cătălin Voicu şi al mafiei din Curtea Supremă, dosarele lui Stan şi Trăşculescu, în plină campanie electorală. În sfîrşit, deşi puţină lume ştie, a existat un singur profesor din Universitatea din Bucureşti în comisia internaţională care a decis asupra doctoratului lui Victor Ponta : restul erau români din universităţi străine. Această femeie (veţi descoperi numele ei în formularul de vot pe romaniacurata.ro) a dat dovadă de un mare curaj şi deja la ora asta se spune că şi-a ruinat toată cariera. Nu îl suspectez pe dl. Ponta, care mi se pare prea inteligent ca să fie ranchiunos şi să nu înţeleagă că această decizie era singura corectă, dar mă tem sincer de toată industria de doctorate corupte, care a făcut doctori pe mai toţi politicienii noştri, pe mai toţi şefii din poliţie şi armată. Sper să nu aud de alţi intelectuali performanţi care nu mai au altă soluţie decît să se refugieze în universităţi străine doar pentru că s-au purtat normal într-o mare de oameni corupţi din jurul lor. La fel, trebuie amintită echipa de la DLAF, care încearcă din greu să protejeze fondurile noastre europene de fraudă, inspectorii Agenţiei Naţionale de Integritate, care fac ce pot în bătălia care se duce peste capetele lor pentru controlul politic al agenţiei, şi inspectorii de la Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului, care în octombrie au călcat şi amendat nu mai puţin de 118 universităţi din ţară încercînd să protejeze drepturile studenţilor- o acţiune fără precedent.
A fost un an rău pentru presă, dar chiar în asemenea ani, cînd toată lumea se înregimentează, de la patronii vulnerabili care fac servicii care îi duc la faliment- şi după aceea sînt şi mai rău la mîna factorului politic- la editorialişti, editori şi comentatori de televiziune care renunţă la ultimul rest de onoare şi bun simţ- ce este de valoare străluceşte şi mai mult. În provincia în care totul e în proprietatea unor baroni avem publicaţii eroice, de genul Ziarului de Vrancea, care demască deopotrivă baronii locali PSD şi PDL şi ca atare e mereu la limita supravieţuirii. Ziarişti ca Silvia Vrânceanu sau Amalia Dascălu de la Ziarul de Iaşi, autoarea unei extraordinare anchete-reportaj care a arătat cum pseudohandicapaţii continuă să ia ajutorul de stat iar oamenii cu probleme reale sînt sacrificaţi merită toată lauda. Ce să mai spunem de oameni care fac jurnalism civic pe cont propriu, fără salariu, precum Cătălin Nistor de la http://www.ocnamuresanul.ro/, un jurnalist voluntar şi independent care supraveghează buna guvernare a localităţii Ocna Mureş din judeţul Alba, şi a reuşit să cîştige în instanţă dreptul de a fi acreditat la primărie ? Şi eu datorez mulţumiri voluntarilor de la România Curată şi unei comunităţi care a depăşit între timp cu mult suta de mii: prima comunitate de bună guvernare din spaţiul românesc.
Desigur, mai e mult pînă departe. Ziarul tabloid cel mai bine plasat din România are într-o săptămînă mai multe vizite ca România curată într-un an. Milioane de oameni au aruncat şi continuă să arunce gunoiul pe care cei o sută cinzeci de mii de voluntari de mediu l-au strîns. Din păcate, noi nu dezvoltăm România într-un vacuum, ci contra altora. Şi tocmai de aceea e aşa de importantă participarea tuturor celor care vor o schimbare. Evoluţia ţării e o chestiune de masă critică : am calculat pentru revista Dilema, mai devreme în acest an, că o jumătate de milion de oameni care ar cumpăra la chioşc presa de actualitate, sau ar cotiza la o comunitate informată activă gen Piaţa Universităţii sau România Curată ar fi suficientă pentru ca să avem o opinie publică de calitate, pentru a manifesta strategic ori de cîte ori e nevoie, a sancţiona politicienii şi a asigura schimbarea în fiecare sens la orice alegeri, sancţionînd greşelile puterii. Poate vi se pare greu de crezut, dar această jumătate de milion de cetăţeni (nu de clienţi de partid), care ar fi suficientă, este încă un deziderat, nu o realitate : în ţară şi în Bucureşti, ca prezenţe fizice palpabile, nu sîntem probabil nici o sută de mii. Dar în 2012 am văzut, cred, primii paşi către o agregare a acestei comunităţi şi 2013 trebuie să fie anul cînd începem să ne recunoaştem liderii adevăraţi sau să jucăm rolul lor cînd nu e nimeni să-l joace, anul cînd facem pasul decisiv spre masa critică de care avem nevoie. Această masă critică va schimba politica nu substituindu-se politicienilor, care s-ar purta la fel în orice societate în care ar fi atît de puţin constrînşi ca la noi, ci obligîndu-i să evolueze.
