Trebuie să fi fost un an interesant cel în care Cărtărescu a declarat că poemul său baroc şi timid „Levantul” e, de fapt, un mare manifest anticomunist, în care Nicolae Manolescu a decretat că Herta Müller şi-a luat Premiul Nobel pe temei politic, în care Ion Cristoiu a reuşit, în aceeaşi emisiune a Eugeniei Vodă, să facă elogiul legionarului Corneliu Zelea Codreanu, precum şi al regimului comunist (a doua, cu colaborarea ei, una dintre moderatoarele nule de lungă rezistenţă în TVR; memoria scrisă şi cea nescrisă nu reţin când a pus ea ultima oară o întrebare inteligentă vreunui invitat); când un număr de intelectuali frecvent invitaţi de ea şi care au protestat contra sancţiunii CNA s-au dovedit a nu şti că respectivul Zelea Codreanu nu era, spre deosebire de Adrian Păunescu, un criminal ideologic, ci unul penal, care a împuşcat cu mâna lui, în sala tribunalului, un martor (devenind astfel un strămoş al statului de drept în accepţiunea românească); iar eu m-am uitat la Money Channel de Crăciun, când vorbea Adrian Năstase despre necesitatea instruirii urgente a macroeconomiştilor din toate partidele, ca să descopăr că suntem de aceeaşi părere. A fost, în orice caz, un an de clarificare, de la anatemele postume ale lui Adrian Marino la scena balconului, în care un singur om, liberalul Octavian Popa din Tulcea, a manifestat o sensibilitate normală, fiind terifiat de lipsa de sensibilitate a celor din jur. Dar lăsaţi-mă să spun ce s-a clarificat, că altfel mă tem că rămânem în clarobscurul nostru caracteristic.
Clarificarea numărul unu priveşte contraselecţia liderilor politici. Sigur, toată lumea îi înjură dintotdeauna, dar niciodată până în 2010 nu s-a întâmplat să vedem mai pe faţă cum lumea politică elimină pe oricine e cât de cât înzestrat cu o oarecare pregătire (Mircea Geoană), se înclină în faţa cui nu are nici una (dar cu muşchi mai mari) – Udrea, Antonescu – şi îi acceptă ca nou-intraţi doar pe cei care fac dovada că pregătirea pe care o au e nulă şi că se pot coborî oricând şi foarte uşor la cel mai de jos nivel (Baconschi, Funeriu). Dacă Ponta o să dispară din fruntea PSD în 2011, va fi ca să fie înlocuit cu unul şi mai rău ca el, iar dacă Monica Macovei nu va fi exclusă pe faţă din PDL e, pe cuvânt, mare lucru. Udrea şi Vanghelie vor forma o pereche de concurenţi potriviţi la alegerile pentru ghinionistul oraş Bucureşti, de vom ajunge să mulţumim lui Dumnezeu că există Oprescu. Cât îl priveşte pe Adrian Năstase, el are în dulap pe dl Melinescu-spală-bani şi spectrul mătuşii Tamara, altfel l-aş vrea imediat înapoi, că prea a scăzut de tot nivelul de cultură. Aici am ajuns. Până şi Petre Roman, cititorul lui Socrate, trebuie să spun că-mi pare, retrospectiv, de o complexitate intelectuală imposibil de atins de figurile de prim-plan de azi. E limpede că partidele organizate ca bande de piraţi nu sunt capabile să ne dea liderii de care avem nevoie.
A doua clarificare necesară este cea privind atitudinea noastră sub regimul comunist, care nu e fără legătură cu capacitatea noastră de a ne influenţa în bine vieţile de astăzi. Disputa Cărtărescu-Herta Müller riscă să pară o chestiune de interes strict literar, dar nu e. Herta l-a acuzat pe Cărtărescu că a fost acomodant cu regimul comunist: şi-a văzut de literatură şi nu a ascultat Europa Liberă. Apărătorii lui au spus că bine a făcut, că nici ea nu a fost disidentă, că el nu avea unde să emigreze, ca ea, etc. Întrebarea mea neinocentă este de ce nu a făcut şi Herta la fel ca Mircea C.? Slavă Domnului, talent are şi ea şi poate ar fi preferat să-şi vadă de literatură. Şi răspunsul e clar: ea nu a avut libertatea acestei alegeri, pentru că, prin atitudinea ei personală, ca şi prin faptul că aparţinea unei minorităţi cu ţară în Vest, şi-a atras persecuţiile constante ale Securităţii.
Herta a fost veritabil hărţuită cât a fost la noi, asta am aflat şi am înţeles eu din expoziţia de la Berlin despre ea, pe care văd că nu a dat buzna Uniunea Scriitorilor să o aducă la Bucureşti. Spre deosebire de Liiceanu, care nu cred că, sub comunism, a remarcat vreodată vreo fiinţă care nu-l citise pe Platon, darămite să îi mai ia şi partea, Herta a intrat în conflicte apărând oameni needucaţi – în plus, români, cei pe care îi întâlnea în fabrică. Ea era la antipodul rezistenţei culturale bucureştene, unde chiar cei din protipendada literară care se aflau prost cu regimul considerau că au dreptul la sejur gratuit în casa scriitorilor comunişti de la Neptun. Să nu amestecăm deci apele; literatura estetizantă ca „Levantul”, un poem foarte frumos, nu era o chemare la luptă, iar Herta are dreptul să ne certe pentru lipsa de solidaritate cu cei care nu aveau de ales. Cărtărescu o fi simpatic, iar Manolescu de-a dreptul şarmant, dar în prima parte a anului 1990, când, condus de un fost comunist, Octavian Paler, ziarul de faţă ridicase – corect – steagul luptei cu pseudodemocraţia, ei încă făceau temenele pe la FSN. Manolescu s-a scuzat mai târziu. Dar faptul rămâne. Herta are dreptate; dacă e să îmi pun ceasul moral după cineva, o aleg pe ea. Iar minimalizarea ei artistică, de spaimă că acest Premiu Nobel o să năruiască ierarhia literară pigmee construită de noi în decenii de intimidare şi statuile celor care au construit-o, e nedemnă de oameni precum cei citaţi. Pe scurt, anul 2010 m-a convins că tot spre Europa trebuie să ne uităm când e vorba de propriile valori, noi suntem prea fundamental compromişi. Noroc că, de la Dan Perjovschi la tinerii cineaşti, Europa a consacrat repede ce merita la noi, iar acum e prea târziu ca mafia noastră internă să-i mai pună la locul lor. Asta e, soluţia la problemele europenizării e mai multă, nu mai puţină europenizare.
Cu liderii politici şi mulţi dintre cei de opinie compromişi de clientelism şi parohialism totodată, care ne sunt alternativele? Nu există mulţi lideri alternativi în România, dar sper ca www.romaniacurata.ro să vă prezinte câţiva în anul care vine. Dar, mai întâi, să explic că un lider nu e unul de piaţă sau rezultate, ca la detergenţi sau la olimpiadă. Lider e acela care reuşeşte să facă oamenii să se angajeze într-o acţiune comună care fără el nu s-ar fi întâmplat. De exemplu, Cristian Ghinea a fost un lider astă-vară, când a strâns împreună peste o mie de oameni ca să protesteze contra manierei de aplicare a Ordonanţei 58. A fost un lider şi când s-a întors de la London School of Economics ca să fondeze, cu o mână de tineri, un centru de studii UE. La fel, Ligia Deca a fost un lider când a condus studenţii de la ANOSR în lupta lor de a-şi vedea satisfăcute revendicările, când i-a adus în Coaliţia pentru Universităţi Curate, când a ajuns liderul studenţilor europeni, ca, finalmente, la nici 30 de ani, să ajungă să organizeze viitoarea întâlnire Bologna a miniştrilor Educaţiei din Europa. Laura Ştefan a fost un lider când a refuzat un post în Comisia Europeană ca să construiască la Bucureşti programe de transparenţă a administraţiei publice, precum şi adevărate lupte de tranşee pentru apărat DNA şi ANI de fiecare dată când sunt în pericol. Şi, finalmente, Ghenadie Brega a fost un lider când a dat în judecată statul român ca să-şi ia, ca basarabean, cetăţenia română, şi statul comunist moldovean (la CEDO) pentru că l-a arestat abuziv pe când protesta contra lui Voronin (câştigând de fiecare dată), dar şi atunci când a fondat o comunitate online care s-a regăsit în „revoluţia Twitter” din aprilie 2009. Avem lideri tineri, dar nu îi vedem de stanomiri, bucurenci, ciuvici şi atâţia alţi pseudoridicaţi pe vârful ierarhiilor clientelare. Avem nevoie de mai mulţi, dar măcar să îi discernem pe cei care sunt.
