Klaus Iohannis demască şefii Camerelor Parlamentului în faţa mai-marilor din Consiliul Suprem al Magistraturii. Procurorul general cere urmărirea politicienilor. Un om al sistemului face dezvăluiri despre generalii SRI. Internetul exultă. „Ghiţă minte“, strigă Divizia Presă. Tastele intră în trepidaţie. Follower-şii preşedintelui laudă „resetarea“ idolului lor.
În urmă cu vreo trei ani, în faţa aceluiaşi for al magistraţilor, fostul preşedinte Traian Băsescu spunea că „nu pleacă de la premisa că CSM ar fi structura care s-ar pune la dispoziţia politicului pentru a bloca anchetele“. În timpul acela, la temelia statului de drept, a parteneriatului strategic cu SUA și a ambasadelor UE, cu anticorupţia în gură, printre cuburile de gheaţă, fostul preşedinte săpa adânc adversarii politici, cu sprijinul binomului, o spun înregistrările.
Constituţia României precizează că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. Nicio vorbă nu se strecoară despre puterea preşedintelui de a subordona Justiţia. Contrar celor afirmate de cei interesaţi, Klaus Iohannis nici nu urmăreşte aşa ceva. Preşedintele îl atenţionează doar pe Florin Iordache, ministrul Justiţiei, că se va opune cu toată „puterea şi greutatea funcţiei prezidenţiale“ unei eventuale legi a amnistiei şi graţierii.
Prevederile constituţionale îi limitează şefului statului spaţiul de manevră. El poate respinge doar o singură dată o lege. Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonanţe. Caustica declaraţiilor nu stopează voinţa „parlamentului penalilor“. Şi ce mai poate face? Poate sensibiliza cancelariile occidentale. Dar Bruxelles-ul nu a dat semne vizibile de sprijin pentru Iohannis. Cât priveşte Administraţia americană, noul preşedinte va avea alte preocupări decât simpla carieră politică a unui şef de stat dintr-o ţară parteneră, chiar strategic poziţionată.
Se vorbeşte mult despre intenţia de suspendare a preşedintelui de coaliţia PSD+ALDE.
Preşedintele prinde aripi în asemenea situaţie. O astfel de încercare i-ar recapitaliza bazinul electoral. Trecut printr-un astfel de referendum, Liviu Dragnea nu va risca. Are la îndemână alte mijloace parlamentare.
Principalul pilon de sprijin al şefului statului este altundeva decât în prevederile constituţionale. El numeşte şefii instituţiilor de forţă. Semnează decretul de numire a şefului DNA. Are rol de mediere între puterile statului. Adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Şi atunci, pe ce se bazează „puterea şi greutatea funcţiei prezidenţiale?“, ar putea întreba noul Ilie Moromete.
Forţa binomului nu trebuie exclusă. Serviciile secrete sunt mai tot timpul în umbra şefului statului. Cazul Ghiţă dovedeşte clar că aşa-numitul control parlamentar al SRI e o gogoriţă. Niciun şef al serviciului nu s-a temut vreodată de Parlament, ci de cel care l-a nominalizat.
„Există dovezi clare că anchetele sunt folosite pentru reglări politice de conturi, că procurorii acţionează în complicitate cu guvernul, că asupra judecătorilor se fac presiuni pentru a avea o rată ridicată a condamnărilor, că serviciile de informaţii interne, lucrând sub acoperire, manipulează sistemul judiciar şi că abuzurile în timpul proceselor au devenit obişnuinţă. Toleranţa Uniunii Europene faţă de România creează riscul cât se poate de real al unui autoritarism, în timp ce alte ţări înţeleg că asemenea campanii anticorupţie oferă acoperirea perfectă pentru nerespectarea standardelor democratice, care se presupune că ar trebui să fie liantul dintre toate ţările europene“, precizează Raportul intitulat: Fighting Corruption with Con Tricks: Romania’s Assault on the Rule of Law („Luptând cu pungaşii împotriva corupţiei: asaltul României asupra statului de drept“) al institutului „The Henry Jackson Society“, un think-tank britanic, format din cadre ale Universităţii Cambridge. Numele organizaţiei britanice provine de la fostul senator democrat, un anticomunist convins, de două ori candidat la preşedinţia SUA.
România se află la răscruce. Există temerea justificată că lupta anticorupţie se va încheia. De multe ori acţiunile procurorilor DNA au fost comparate cu cele ale lui Antonio di Pietro şi ale echipei sale din anii 1992-1994 din Italia. Dacă operaţiunea „Mani pulite“, coordonată, aşa cum s-a aflat în preajma morţii lui Bartholomew, ambasadorul SUA la Roma al acelor vremi, de către consulul american din Torino, extinsă la nivelul întregii ţări, a dus la dispariţia a două partide – Partidul Socialist condus de Bettino Craxi (un fel de PSD) și Partidul Creștin Democrat condus de Andreotti și Forlani (un fel de PNL-PDL) –, în România PSD s-a întărit. Nicio construcţie artificială nouă nu a prins. USR nu are vervă. Dacian Cioloş se joacă de-a societatea civilă.
Klaus Iohannis se constituie în stindard de luptă. Joacă rolul celui mai opozant dintre opozanţi. Dar mijloacele sale politice sunt modeste. Are însă în structurile de forţă ale statului un arsenal de luptă. Va mai fi sistemul atât de loial şi în cazul modificării Constituţiei, care ar limita atribuţiile preşedintelui, o pârghie la îndemâna noii majorităţi parlamentare? Dar poate nici nu există vreo ameninţare la statul de drept. Lovitura de stat, clamată de unii pe timpul mandatului fostului preşedinte, nu s-a realizat, deşi USL avea majoritatea absolută în Parlament. Italia are astăzi un nivel de corupţie comparabil cu al României, spun unii, dar nimeni nu o mai acuză pentru că are lideri agreaţi.
Mesajul luptei anticorupţie trece printr-o criză de neadecvare. La adăpostul statului de drept, acum aflăm, fostul preşedinte ridica judecători, lichida adversari, iar generali ai SRI decideau pe unde trece autostrada, curată „Piovra“.
În bătălia sa cu noua putere, preşedintele se bazează doar pe instituţiile de forţă, curată Americă Latină. Acestea se pot răsuci oricând. Dar cine să-i spună domnului Iohannis ce a spus Noriega, la proces, fostului director CIA sau că proiectul de ţară se realizează în colaborare cu partidele, nu cu instituţiile de forţă? Fără partide de opoziţie puternice, Klaus Iohannis joacă în şpilhozen.
