Numirea șefului Inspecției Judiciare se realizează conform bunului plac al ministrului. Este creat astfel un dezechilibru, ministrul dobândind puteri discreționare și manifestă prevalența politicului asupra juridicului.
Inspecția Judiciară poate fi folosită de ministru pentru a pedepsi magistrații neobedienți și pentru a bloca anumite anchete sau procese. Mai mult decât atât, membrii CSM care soluționează o acțiune disciplinară nu pot fi recuzați.
Ministrul Justiției este la fel de politic ca și președintele, deoarece guvernul are o anumită culoare politică. Referitor la Inspecția Judiciară, sunt trei state în UE unde este condusă de ministrul Justiției, adică Italia, Franța și Germania.
Noi am luat cel mai prost exemplu, o lege impusă de Berlusconi în 2005, foarte criticată de magistrații italieni.
Acțiunea disciplinară inițiată de ministru este trimisă procurorului general, care o comunică ministerului și CSM-ului.
Chiar dacă procurorul general consideră că respectivul magistrat nu a comis nici o abatere disciplinară, ministrul îi poate infirma soluția și dispune continuarea acțiunii. Chiar și așa, investigațiile sunt conduse de biroul procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație, CSM fiind forul de judecată în materie disciplinară. Inspecția Judiciară se ocupă de alte probleme, ministrul Justiției fiind total liber să numească sau să demită inspectori.
Acțiunile disciplinare împotriva magistraților francezi pot fi inițiate de ministru, de președinții curților de apel (în cazul judecătorilor) sau de procurorii generali ai curților de apel, prin intermediul procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație (în cazul procurorilor).
Inspecția Judiciară efectuează investigații preliminare și trimite dosarul mai departe. Ministrul aplică sancțiunile ce se impun, în cazul judecătorilor conform unei recomandări a CSM. Judecătorul sau procurorul în cauză poate ataca decizia ministrului în fața Consiliului de Stat. În Germania există inspecție la nivelul fiecărei instanțe, totul fiind supervizat de ministrul de Justiție federal sau de cel de la nivelul landului. Pentru judecători există curți speciale disciplinare, în cazul procurorilor sancțiunile fiind aplicate de superiorii ierarhici. După cum se poate vedea, pachetul de legi propus de Ministerul Justiției nu este expresia unui spirit reformist, ci a unui spirit retrograd și de castă.
Nu trebuie să uităm marea supărare pe care a produs-o obligația impusă de fosta ministră Monica Macovei pentru toți cei angajați în sistemul judiciar de a-și declara rudele aflate în același sistem.
Iar dacă am analiza legăturile de familie și interese ale unora din CSM și nu numai, cine știe la ce concluzii am ajunge. Situația la care a ajuns România azi se datorează în mare măsură faptului că magistratura și politica se fac în familie.
Unii magistrați de rang înalt nu vor drepturi, ci privilegii. Numai că și privilegiile trebuie să le meriți, pentru ce ai realizat, nu pentru al cui ești. Ca să închei, pot spune că marea reformă a justiției publicată recent este ghidată de două principii, „Primesc să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic“ și „La vremuri noi, tot noi “.
