Cum toţi suntem specialişti în România să căutăm vina la alţii, şi în lipsa unor vinovaţi să găsim chiar nişte ţapi ispăşitori, eu nu aş vrea să discut azi cine e vinovat că medicii din România se duc la urgenţe cu nişte sicrie zburătoare, că lucrătorii din serviciul public de intervenţii de urgenţe nu au GPS, că softurile pe care le cumpără scump statul de la clienţi politici, de la cel pentru monitorizat trafic avioane la cel din parcările automatizate de la Otopeni pot fi citate pe ordinea de zi planetară pentru ineficienţă şi prostie, că există zone întregi din ţară fără drumuri practicabile sau semnal radio.
Astea sunt cauze, nu vinovaţi, cauze care arată unde suntem. Într-o ţară care e la o oră de Berlin şi două de Paris, de unde pleci de pe un aeroport cu nume de aviator, dar care nu a produs niciodată ceva semnificativ în domeniul aviaţiei, pentru că între talentul şi dăruirea acelor oameni ale căror machete atîrnă peste capul nostru cînd plecăm din Otopeni (rar văd cîte un tată care le arată băiatului lui) şi ceea ce face un succes de ţară, nu individual, stă ceva.
Stăm noi toţi.
Tragedia din Apuseni expune puternic contradicţia inerentă a culturii româneşti aşa cum e ea după şase sute de ani de existenţă şi încă sub opt mii de dolari pe cap de locuitor, sub Mauritius, Gabon sau Malaezia. Contrastul dintre un proiect colectiv aşa de ineficient şi nici prea bun şi existenţa unor oameni care îşi riscă viaţa fără a fi plătiţi pentru a-şi face datoria sau a salva pe cineva, alţii care îşi lasă baltă căminul pe timp de iarnă şi merg cu maşinile lor de teren să ducă provizii la case izolate, alţii care îşi scot tractorul propriu, deşi nu au bani de motorină, şi escaladează cu el muntele să salveze nişte semeni, o studentă care sare în avion ca să înveţe ceva extraordinar, un pilot care îşi pierde viaţa ca să salveze pe pasagerii lui. Oameni cu nivele de educaţie diferită, uniţi de un singur lucru –altruismul. Ce contrast între acest nivel de dăruire, şi de eficienţă, pentru că din cauza unor asemenea oameni mai merg spitalele, mai învaţă elevii ăia care ajung la Harvard fără preparaţii, mai se opreşte un om din zece lîngă cineva care cade pe stradă şi mai intră un pompier să arunce pe fereastră un copil fără ca el să mai iasă. Şi restul acestei societăţi, aia în care dacă se adună trei oameni nu crează o asociaţie de caritate, nu încep o economie de piaţă, ci fac o cîrdăşie din care ei vor cîştiga şi alţii vor pierde.
De unde mai are ţara asta rezerve de altruism cînd altruismul, în nici o formă a lui, nu e promovat la noi nici de educaţie, nici de biserică, ce să mai vorbim de presă, care la un minut de proslăvire supremă ne oferă o oră de abjecţii în care trag răniţii din pat să-i întrebe cum a fost, pun la muribunzi microfoane în buzunar sau aplaudă pe ăia care dau cu bastoane de cauciuc în oameni care protestează nu pentru interesul lor, ci pentru cel al tuturor? Cîţi oameni de la noi îşi dau seama că într-o ţară cu frontiere deschise, unde orice om cu talent ar putea ajunge acolo unde acţiunea colectivă a reuşit demult, unde organizarea socială funcţionează să răsplătească munca, dăruirea şi talentul, unii mai aleg să stea aici? Cum se explică existenţa în România a unor oameni ca moţii care au alergat afară din casă să ajute fără să îşi spună că sînt alţii plătiţi deci să facă ăia, cum de se găsesc oameni care îngrijesc arşi, leproşi şi zboară cu avioane despre care au avertizat deja că sunt cu risc?
Nu aştept un răspuns la asta azi şi acum. Decît că uneori dacă reflectezi la excepţie mai mult decît la regulă poate înţelegi mai mult. Egoismul îl găsim toţi raţional. Dar faptul că mai există şi altceva cere măcar un minut de pauză din agitaţia românească superficială şi stupidă pentru a contempla un spaţiu unde par să se aplice alte reguli. Ca acest munte în ceaţă din care se revărsa, la ceas de noapte, pe fundalul şi tragic şi tabloid, şi acest val discret de frumuseţe omenească. Sper că fiecare părinte a făcut măcar atît, să arate copilului lui aceste cîteva secunde de altfel de viaţă, să îi permită să întrezărească măcar un moment că sunt oameni mai buni ca el care merită dacă nu imitaţi, că e prea greu, măcar admiraţi de toată lumea. Şi nu doar cînd mor.
