In deceniile de teroare, fatisa sau subliminala, ale pretinsei "dictaturi a proletariatului", aparenta ordine nu se intemeia pe respectul fata de lege, singura lege valabila fiind domnia bunului plac, ci pe doua stari instinctuale, de la limita suportului biologic – frica si ura. Frica generalizata, de jos si pana sus, crestea pe masura ascensiunii pe treptele ierarhiei, culminand, apud Pacepa, cu crizele de spaima ale lui Ceausescu (o fi avut presimtirile lui). Iti era frica de toti si de toate, frica sa nu-ti pierzi maruntele privilegii sau bruma de libertate, frica sa nu te toarne prietenul cel mai bun sau propriii copii, frica sa vorbesti pana si acasa cu voce tare, frica sa-ti incredintezi gandurile hartiei, frica sa gandesti. Chiar si pe "fugari", frica ii urmarea noapte de noapte, sub forma "cosmarului exilatilor": visau ca ar fi ajuns din nou in Romania, de unde nu mai aveau scapare…
Corolarul fricii era ura: pe langa povestea cu capra vecinului, ii urai din suflet pe toti cei de care iti era teama; insa ura iti era starnita cu metoda, sistemic si sistematic – impotriva "dusmanului de clasa", a "exploatatorilor", a "spionilor si tradatorilor", a "deviationistilor" de tot soiul, a "atatatorilor la razboi", a "imperialistilor anglo-americani" si a "acolitilor lor" etc., etc. (vezi si "saptamanile urii" in: George Orwell, 1984). Defularea urii te facea sa uiti pentru moment de frica animalica; la randul ei, frica iti reincarca bateriile cu ura. Dialectic.
Descatusarea din decembrie 1989 a avut, ca prim efect, suprimarea fricii. Festivaluri orwelliene ale urii, mineriadele, acele incercari iresponsabile de a restaura domnia fricii ca factor ordonator, au esuat lamentabil – din fericire. Din pacate, insa, tranzitia nu a reusit sa repuna in drepturi adevaratul temei al coeziunii si al ordinii sociale: intelegerea si asumarea interesului general, respectul fata de lege si, in ultima analiza, respectul fata de semeni. Mai toata lumea a invatat lectia datului din coate, in buna traditie a dispretului fata de orice reguli. In frunte cu politicienii, preocupati mai intai de toate sa se ajunga, sa se capatuiasca. Cat mai repede si cat mai zdravan! Iar printre cei care-i arata cu degetul, destui admit in sinea lor ca ar proceda la fel, daca li s-ar ivi ocazia: doar fraierii mai au principii! Se tot zice ca o clasa politica in adevaratul sens al cuvantului s-ar afla de abia in formare – bine ar fi sa fie si adevarat!
Ura insa a ramas. Nu mai avem dusmani de clasa, avem numai dusmani. "Cine nu este cu mine este impotriva mea" (Matei, 12.30) – iata singurul citat din Biblie cu trecere printre fariseii care se inghesuie, cu zgomotoasa cucernicie, sa-i sarute mana Preafericitului. Acesta si nu indemnul la iubire, o iubire care, altfel decat in Levitic (19.18), s-ar cuveni, dupa spusele Mantuitorului, sa se reverse nu doar asupra aproapelui tau, ci si asupra vrajmasilor: "Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati?" (Matei, 5.46). Ura, doar ura a mai ramas, asa cum am vazut-o explodand in Parlament la citirea rechizitoriului impotriva crimelor comunismului sau la aflarea avizului negativ al Curtii Constitutionale in privinta revocarii presedintelui. Ura, nu iubirea – a aproapelui sau a potrivnicului, iubirea de oameni, de tara, de dreptate, de adevar.
Oricat de bune ar fi legile, o societate democratica poate exista doar atunci cand membrii ei au ajuns sa le respecte din convingere, nu din teama. Nu din teama de pedeapsa, ci din convingerea ca este spre binele tuturor si al fiecaruia.
Tocmai politicienii s-ar cuveni sa dea tonul.
Gheorghe Sasarman este scriitor stabilit in Germania
