Analiştii economici, în copleşitoarea lor majoritate, spun că în vremuri de criză nu este bine din punct de vedere economic şi nici înţelept din punct de vedere bugetar să te atingi de impozite. Le laşi aşa cum sunt şi te lupţi cu recesiunea prin injecţii monetare sau investiţii publice. Oamenii de afaceri sunt de părere – desigur, din punctul lor de vedere – că nimerită este chiar reducerea fiscalităţii, această reducere urmând a-i stimula să investească şi, în acest fel, având a se combate încetinirea activităţii economice.
În calea teoriilor se interpun, de regulă, situaţii-limită privind neonorarea obligaţiilor bugetare (înainte de toate, salarii şi pensii), în condiţiile restrângerii încasărilor bugetare din cauza crizei. Şi răspunsul autorităţilor fiscale la aceste situaţii-limită este, în general, majorarea impozitării, fie în clar, fie prin diferite formule şi stratageme. Există şi contexte complet nefavorabile, în care, din incompetenţă sau pur şi simplu din delir, criza te prinde pe picior greşit. Respectiv, cu o economie marcată de supraconsum, recesiunea neputând fi combătută cu stimularea consumului sau cu reducerea fiscalităţii. În pragul crizei, România s-a aflat exact într-o asemenea situaţie.
În mare însă, a nu te atinge de fiscalitate în vremuri de criză – dacă din diverse motive nu poţi s-o reduci – nu înseamnă câtuşi de puţin a nu încerca o rocadă în interiorul acesteia, care să se potrivească situaţiei specifice în care se găseşte economia. În ciuda ajustării rapide şi masive pe care a operat-o criza, economia din România suferă grav, în continuare, de supraconsum. Supraconsum în raport cu posibilităţile economice, şi supraconsum în raport cu producţia. Criza a diminuat consumul, îndeosebi prin slăbirea posibilităţilor economice, fiind vorba în special de blo–carea creditării, cea care a generat până acum consumul. Dar, în raport cu producţia, consumul este în continuare disproporţionat, mai ales că, în condiţiile crizei, şi producţia a căzut. Supraconsumul este pe mai departe o boală de care suferă România, astfel încât, pentru echilibrul economic, o descurajare a consumului ar fi binevenită, îndeosebi pe termen lung, chiar dacă n-ar conveni pe termen scurt. O mărire a TVA ar fi deci salutară. Ar reduce decalajul dintre consum şi producţie, ar aduce bani la buget – căci TVA este cea mai substanţială şi mai operaţională încasare bugetară – şi, într-un context de criză, ar avea şi un impact relativ mai slab asupra creşterii preţurilor. Consumul fiind în scădere, ten-taţia producătorilor şi comercianţilor de a recupera creşterile de TVA pe seama consumatorilor ar fi înfrânată. Şi deci Banca Naţională n-ar avea cine ştie ce probleme adiacente cu inflaţia. Încasările mai mari de TVA ar permite o rocadă substanţială în buget: creşterea TVA contra reducerii im–pozitării locului de muncă, cea mai mare povară în fiscalitatea românească. Pentru evitarea impozitării înalte a forţei de muncă se practică, de fapt, pe scară largă, o masivă evaziune fiscală. Nu pentru alte motivaţii şi nici pentru evitarea altor impozitări! În reducerea acestei impozitări se află cheia – şi a lărgirii bazei generale de impozitare, şi a creşterii generale a gradului de colectare a impozitelor. Deci ar creşte şi posibilităţile de creare de noi locuri de muncă, şi probabilitatea de scoatere la su-prafaţă a veniturilor acum nefiscalizate.
Creşterea TVA în schimbul reducerii impozitării pe forţa de muncă este cheia fiscalităţii din România. Şi dacă acestei rocade – care are condiţii prielnice de a fi operată tocmai în criză – i s-ar adăuga şi o altă schimbare de fond şi de concepţie, şi anume reducerea până la eliminare a impozitului pe profit în schimbul majorării severe a impozitării pe dividende, ceea ce ar împinge câştigurile din afaceri spre investiţii, şi nu spre consum, s-ar putea spune că s-ar pune, în sfârşit, bazele unui alt gen de fiscalitate în România, care ar urmări nu doar strângerea de bani la buget, ci dezvoltarea ţării.
