Guvernul român a trimis Comisiei Europene programul de convergenţă actualizat. Dincolo de faptul concret că prezintă paşii – aşteptaţi de Comisie – pentru ieşirea României din procedura de deficit excesiv şi reducerea deficitului bugetar sub 3% din PIB până în anul 2012, programul respectiv este un fel de strategie de trecere la euro şi este asumat ca atare de autorităţile române, considerat fiind o ancoră în acest proces.
Nimănui de pe la Bruxelles nu-i ardea buza de ceea ce proiectează acum România privind adoptarea euro – căci, în contextul încercărilor prin care trece acum moneda europeană, principalii responsabili ai acesteia nici nu se gândesc la noi aderenţi, dar toţi de prin Vest erau interesaţi, la nivel imediat, de ceea ce se întâmplă pe la Bucureşti, întrucât s-au pomenit în ultimul timp că prin Sud-Est una se spune şi alta este, de fapt, situaţia! Grecia s-a dovedit că a minţit la drumul mare în legătură cu starea reală a finanţelor sale publice şi, de curând, şi pupila Bulgarie s-a trezit că a ascuns cheltuieli cu care starea finanţelor publice se prezenta altfel. Pupilă, pentru că Bulgaria trăieşte de aproape un deceniu şi jumătate în regim de Consiliu Monetar, deci, practic, fără monedă naţională şi bancă centrală proprie, politica economică (în proporţie de cel puţin jumătate) nemaifiind făcută de la Sofia, ci din afară. Astfel, este de presupus că ascunderea unor cheltuieli pe la Sofia i-a speriat şi mai rău pe corifeii din Vest ai Uniunii Europene decât minciunile de la Atena.
Din aceste puncte de vedere, la Bruxelles şi prin principalele capitale vest-europene s-a răsuflat uşurat probabil că la Bucureşti se stă prost, dar măcar nu s-a prezentat altcum situaţia existentă, căci, evident, vopsirea în roz a viitorului este totuşi o altă problemă. Şi, desigur, prezentarea programului de convergenţă actualizat a avut darul de a linişti lucrurile, căci, indirect şi fără ostentaţie, era o formulă de a se anunţa că la Bucureşti nu s-a călcat pe urmele Atenei şi Sofiei. În ce priveşte aspectele pe termen lung ale problemei – cele legate de adoptarea euro -, lucrurile nu stau în ceaţa în care le lasă incertitudinile economice. Sunt destul de clare! Cazul Greciei a dovedit pregnant că ţări necompetitive n-au ce căuta în zona euro.
Acestea trag euro în jos înainte ca euro să le tragă pe ele în sus! Şi faptul este absolut normal şi era de presupus. Euro nu este emis de o autoritate proprie. Şi nu poţi avea acces la euro decât în măsura în care eşti competitiv. Dacă nu eşti competitiv, are acces la el altcineva şi tu nu poţi să te descurci decât mulţumindu-te cu mai puţin, adică reducându-ţi nivelul de trai! Dacă vrei să eviţi acest lucru, te poţi împrumuta şi trăi pe datorie. Dar, evident, asta ţine un timp, după care buba sparge! Nu ştie nimeni acum ce se va întâmpla mai departe. Mai ales dacă Grecia nu va admite să-şi restrângă traiul doar la nivelul posibilităţilor. Va trebui să se retragă din zona euro? Ce se va întâmpla cu însăşi moneda europeană? Mai ales că s-a văzut acum că nu sunt prevăzute mecanisme de retragere şi nici mecanisme de salvare în caz de avarie!
Cazul Greciei a arătat că prezenţa unor necompetitivi alături de competitivi în zona euro nu este profitabilă nici pentru unii, nici pentru ceilalţi. Astfel că cei competitivi au închis porţile zonei pentru cine ştie câţi ani – spre a-şi apăra o construcţie la care muncesc de peste patru decenii -, dar şi cei rămaşi în afară au început să se gândească de zece ori înainte de a se agita spre a mai cere pasul înăuntru. România are un lucru simplu de avut în vedere: că este cu mult mai puţin pregătită chiar decât era şi a ajuns să fie Grecia spre a participa la zona euro, acum şi cine ştie câţi ani de acum încolo!
