Tactica şi curajul protestatarilor egipteni au reuşit să dărâme, până la urmă, un regim autoritarist, incapabil să ramplaseze un lider în etate şi bolnav, care se menţinuse la putere mai bine de 3 decenii. Vreme de două săptămâni, nenumăraţi egipteni, în special cei din capitală, au renunţat la tradiţionala încremenire submisivă pentru a-şi solicita dreptul de coparticipare la modelarea destinului naţiunii. Indiferent de evoluţia ulterioară a Egiptului, recentele evenimente au fost unele rarisime pentru Orientul Mijlociu, cunoscut drept paradis al despoţilor.
Rolul puterilor străine în cadrul evenimentelor din Egipt rămâne incert. Edward Luttwak, istoric şi analist militar american originar din Arad, remarca săptămâna trecută că „în condiţiile în care America este favoritul tău, nu prea îţi permiţi să tragi în propria populaţie”. Dacă la Washington preşedintele Obama a susţinut legitimitatea solicitărilor manifestanţilor, Moscova şi Beijingul au preferat tăcerea glacială.
Cât priveşte declaraţiile oficialilor UE, acestea au fost echivoce. Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă, afirma că în cazul Egiptului şi al Tunisiei drumul cel bun începe cu consolidarea instituţiilor. În această chestiune ar fi însă multe de spus în favoarea unei abordări lente, pe termen lung, şi împotriva unor măsuri precipitate, de faţadă. De altfel, până acum UE nu s-a prea acoperit de glorie în materie de implementare a proiectului „deep democracy” drag sufletului doamnei Ashton. Din punct de vedere al procesului ei de extindere, există destule argumente pentru a susţine că, cel puţin în cazul României, UE a eşuat lamentabil în privinţa promovării valorilor democratice. Şi-a abandonat extrem de rapid eforturile dedicate schimbării de jos în sus, care ar fi trebuit să survină atât prin intermediul augmentării puterii comunităţilor locale, cât şi a îmbunătăţirii sistemului educaţional, pentru a se mulţumi să finanţeze, de cele mai multe ori cu mare generozitate, fel de fel de proiecte banale de prin ţară. De pe urma tuturor fondurilor de preaderare PHARE, ISPA şi SAPARD atrase, România nu s-a ales însă nicidecum cu proiecte impunătoare, deoarece o bună parte a sumelor fie s-au scurs în buzunarele unor escroci neaoşi şi/sau străini, fie au îngroşat profiturile firmelor de consultanţă.
În cei 7 ani de negocieri de aderare purtate cu România – perioadă în care trebuia să fie, de fapt, forţa determinantă de pe scena politică a ţării -, UE şi-a diluat constant angajamentul faţă de valorile democraţiei. A agreat revizuirea Constituţiei din 2003, care a abolit mai mult în aparenţă extinsa imunitate a parlamentarilor, şi a creat o autoritate doar cvasiindependentă de supervizare a sistemului judiciar, respectiv CSM. Günter Verheugen, fost comisar pentru Extindere şi actual prosper consultant în domeniul afacerilor europene, nu şi-a ascuns defel dorinţa de a-şi vedea partenerii de negocieri, recte Năstase şi PSD, realeşi cu ocazia parlamentarelor din 2004. UE a lăsat pluralismul politic din România în voia sorţii, demonstrându-se complet neinteresată de fenomenul slăbirii acestuia, în schimb a ştiut să fie fermă în privinţa dezvoltării liberalismului economic. Acesta din urmă presupunea, din punct de vedere al Bruxelles-ului, o terapie-şoc – care s-a şi încheiat în timp record printr-o economie încăpută în mare parte pe mâinile mogulilor locali sau a multinaţionalelor rapace. Dacă UE ar comite în Egipt doar o mică parte dintre erorile comise în România, consecinţele ar fi, neîndoielnic, de-a dreptul explozive.
Franţa şi-a întărit prezenţa şi influenţa în Africa de Nord, dar felul în care a făcut-o, în special în ultimul timp, este mai mult decât discutabil. Premierul François Fillon a fost în vacanţă în Egipt pe cheltuiala regimului Mubarak la doar câteva săptămâni înainte de răsturnarea acestuia – beneficiind de hotel, avion şi vas de croazieră pentru o călătorie pe Nil din partea gazdelor -, în timp ce ministrul de Externe, Michèle Alliot-Marie, sosea într-o mică vacanţă tunisiană la bordul avionului privat al unui om de afaceri din anturajul fostului preşedinte Ben Ali taman în plină revoluţie populară contra acestuia. Un proiect de căpătâi al preşedintelui Sarkozy, Uniunea pentru Mediterana, s-a dorit a fi unul menit a întări relaţiile dintre membrii UE şi statele vecine sud-mediteraneene. După aproape trei ani de la lansare însă, iniţiativa pare a fi fost doar una de PR, gândită mai degrabă întru poleirea imaginii lui Sarkozy decât promovării stabilităţii în zonă şi reformelor economice pe coastele sud-estice ale Mediteranei.
Ce va urma de-acum în Egipt este imposibil de anticipat. Mubarak a lăsat în urma sa un sistem clientelar bine înrădăcinat în societate. Sistemul a funcţionat ca uns, fiind destinat augmentării avuţiei celor de la vârful puterii, în timp ce zecile de milioane de egipteni, în special tinerii, o duceau din ce în ce mai rău. Având în vedere că dezideratul anihilării rapide a unui astfel de sistem este nu doar irealizabil, ci şi naiv, tot ce se poate încerca în acest context ar fi reaşezarea sistemului pe baze ceva mai echitabile, în vederea stabilizării situaţiei. O aterizare „soft” după decolarea în trombă a revoluţiei depinde atât de capacitatea de consens la nivelul societăţii civile şi al instituţiei militare în calitate de pilon al regimului, cât şi de apariţia unor lideri capabili să inspire autoritate.
Creşterea preţurilor la alimente, care în Egipt este cauzată de o penurie de bunuri de export în baza cărora statul asigură, în mare parte, hrana populaţiei, poate conduce oricând la o reluare a protestelor de stradă. Iar în Egipt orice vid de putere poate fi umplut de islamişti – care au fost, ce-i drept, luaţi prin surprindere de recenta revoltă, dar care sunt, totuşi, bine organizaţi. Influenţa Occidentului rămâne, cel puţin deocamdată, una limitată. Dacă va exercita presiuni prea mari în vederea demarării unor reforme, riscă să irite regimul post-Mubarak – ce ar putea opta pentru calea pe care au apucat-o Zimbabwe, Birmania, Sri Lanka, ale căror regimuri nu dau doi bani pe recomandările Occidentului cu privire la tratamentul pe care ar trebui să-l aplice populaţiilor lor. Înainte ca eurocraţii să înceapă cu povăţuiri adresate egiptenilor, nu ar strica să se preocupe mai întâi de eradicarea lungului şir de practici corupte şi nedemocratice care încă mai macină cel mai tânăr membru al comunităţii lor – România.
