Era la începutul anilor nouăzeci. Trecusem prin episodul Târgu-Mureș, prin mineriade și, în drumul spre Petroșani, am ocolit puțin și am oprit o jumătate de zi la Mănăstirea Dintr-un Lemn din Frâncești, Vâlcea. Eram doi reporteri de la România liberă, iar pentru că ideea de a scrie din Valea Jiului după Mineriada din 13-15 iunie, care făcuse ravagii în București, era a redactorului-șef de atunci, Mihai Creangă, el era cel care conducea echipa.
Era iarnă, zăpada albise curtea mănăstirii, respirațiile noastre împleteau aburi. “Vezi, Tudore, la noi Dumnezeu șade blând pe prispă, ca un țăran bătrân”, mi-a spus Mihai Creangă. Ne-am înfiorat cu toții. Aerul înțepenise, smerit…
La Petroșani ne-am întâlnit cu inginerul minier care a condus trupele de ortaci ce au închis ziarul vreme de trei zile. Inginerul fusese ofițer de Securitate. Eram tânăr și mă ardeau palmele să scriu despre securistul implicat în Mineriadă. Nu era, firește, singurul securist implicat în evenimente, dar acestuia îi știam identitatea, urma să îl cunoaștem și să vorbim cu el. Mihai Creangă mi-a spus atunci că ne vom putea vindeca doar atunci când vom ști să iertăm. Iar eu am scris un reportaj despre una dintre fetițele inginerului, care mi-a povestit că visa curcubeie…
În anii ce au urmat, am avut ocazia să scriu reportaje sau să fac filme documentare în regiunile românești din afara granițelor țării. Spiritualitatea românească, limba, tradițiile – toate gravitau în jurul bisericilor noastre. Pe lângă Cernăuți, într-un sat, slujba se ținea într-o baracă de lemn de lângă biserica de piatră aflată în construcție. Un cor de bărbați, așezate în cerc, tineri și bătrâni, cu preotul printre ei, cânta un cântec vechi despre moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. “Eu vă las în grija mare / A lui Dumnezeu cel Sfânt, / Să stați strajă la hotare, / Să păziți acest pământ”. Așa cântau bărbații aceia, iar ochii le erau înecați în lacrimi. La Chișinău se căutau soluții pentru ieșirea de sub stăpânirea Patriarhiei Ruse. Peste tot, românii se rugau în limba română.
Desigur, lumea este într-o continuă schimbare, iar dinamica schimbărilor e tot mai intensă. Tehnologiile ne împing înainte cu viteză, cucerim tot mai acut timpul și spațiul. Biserica noastră se modernizează la rândul său. Are ziar, website, televiziune. Deschiderea spre comunicare este evidentă. Bisericile însă lasă aceeași senzație. “Cei care vizitează bisericile ortodoxe sunt adesea uimiți de lumina și de căldura lor, de o anumită intimitate și familiaritate cu cerescul. Aceasta deoarece, chiar în afara slujbelor, fiecare punct al zidurilor este însuflețit de prezențe despre care mărturisesc icoanele și care îl pun pe om în comuniune cu mai-marii săi: îngeri, profeți, apostoli, martiri și sfinți. Omul se simte, în mod spontan, firesc, în vizită la Dumnezeu, înconjurat de prietenii lui Dumnezeu”, scrie teologul Paul Evdokimov în cartea “Rugăciunea în Biserica de Răsărit”.
Lumea nouă aduce în viteză în fața noastră o multitudine de opinii. Unii acuză Biserica de implicare prea mare în societate, alții arată cu degetul preoți care nu le plac sau, poate, greșesc, alții condamnă vehement ora de religie sau înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului. Nu am să comentez nicio opinie, libertatea e a tuturor. Cred, mai degrabă, că exercițiul libertății trebuie dus până la capăt, iar din cele ce se întâmplă învățăm cu toții. “Înțelepciune”, spun preoții, de mai multe ori, în timpul liturghiei.
Dar ceea ce mi se pare fundamental în această perioadă este înălțarea, la București, a Catedralei Mântuirii Neamului. În vremuri oricât de grele, românii au ridicat biserici. Acum, în sfârșit, mai sus de Palatul Parlamentului, se împlinește firescul unui neam. Nu avem o biserică a neamului nostru, de aici și din toate zonele în care suntem, și e firesc să o avem. Neamul e sacru, iar sacrul se exprimă. Catedrala nu trebuie să fie un efort, ci o bucurie.
“Rugați-vă pentru cei care nu știu, nu vor și, în mod special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată”, a fost îndemnul patriarhului român Iustinian în 1953. Evdokimov spune despre acest îndemn că se situează la nivelul “Rugăciunii lui Iisus”.
Tudor Artenie are o experiență de peste 25 de ani în presa scrisă, radio și televiziune și de opt ani de catedră universitară în domeniu. A mai lucrat la România liberă din 1990 până în 1993. A primit două premii APTR, pentru anchetă (1995) și pentru film documentar (1998). Este în prezent consultant în Comunicare și Media și scriitor.
