Prima oara cand m-am confruntat cu un razboi al simbolurilor a fost in orasul Cluj. Era foarte interesant sa observ cum amicul roman imi povestea orasul de o anumita maniera, iar amicul maghiar de o cu totul alta maniera. O strada avea un nume pentru unul si un alt nume pentru celalalt. Acest lucru se simte cam in toata Transilvania, unde romanii sunt o prezenta tarzie in urban (aceasta prezenta tarzie are cauze obiective si trebuie privita ca un fapt istoric, si nu ca un complex de inferioritate sau unul de vinovatie). Pentru a arata cine este stapanul de fapt si de drept, a inceput un adevarat razboi de resemnificare a locului. Iar pentru aceasta este dispus sa faca orice. Vizitati Clujul si veti descoperi o multime de sapaturi arheologice si monumente recente care au un rol pur ideologic. Toate acestea au rolul de a ne arata "originile romane" ale locului. Totul trebuie sa aiba niste origini cat mai indepartate si cat mai romanesti. Nu cred ca ati uitat vechea poveste a pietei din centrul Clujului sau disputa din jurul monumentului de la Arad. E multa patima in joc, iar unde e multa patima exista si excese de violenta.
Recent in Estonia, una dintre cele mai avansate tari din fostul bloc comunist, s-a iscat o problema. Ce facem cu statuia Eliberatorului/Ocupantului? E o problema nu atat de interpretare a monumentului si a ceea ce reprezinta el, cat mai ales a rolului. Pe cine mai reprezinta si mai ales pe cine nu mai reprezinta? Intotdeauna, cei invinsi sunt reinterpretati asa cum doreste invingatorul, oricare ar fi el. La 16 ani dupa caderea URSS-ului, Estonia incearca sa rezolve aceasta problema. Mutarea unui monument din centrul orasului nu e gluma, mai ales intr-o tara in care domneste multa liniste, cu o istorie recenta destul de grea si in care exista o populatie rusa destul de numeroasa. Am incercat sa inteleg mai bine ce se intampla acolo si l-am contactat pe amicul meu, vechi prieten din adolescenta, Boris Buracinski, istoric stabilit de multi ani la Tallin. Foarte interesanta mi s-a parut opinia lui.
"Draga Vasile,
La noi situatia e si simpla, si complicata. E vorba, stii tu, de monument. E foarte modest, foarte estonian. Se afla chiar in fata bibliotecii nationale in care lucrez, asa ca am vazut totul. Unicele momente neplacute erau adunarile din 9 mai, Ziua Victoriei. Dar, ma rog, viii cu mortii lor. Majoritatea estonienilor erau pentru deplasarea monumentului, majoritatea rusilor, evident, contra. si, uite, anul trecut primul ministru Ansip a propus deplasarea monumentului la cimitirul militar. Propunerea era facuta pentru a imbunatati pozitia partidului reformist. La alegerile din martie, Ansip a iesit invingator si trebuia sa realizeze programul. Parerea mea e ca era nevoie sa se organizeze un referendum. In acest caz totul putea fi realizat in mod chiar democratic. Dupa ciocnirile din 26-27 aprilie, situatia e stabila. Ce e rau e ca majoritatea populatiei simte un disconfort psihologic. Ce era important in mentalitatea populatiei Estoniei – la noi e liniste, la noi e placut. si acum asta a disparut, sper ca pentru o scurta perioada."
Cum estonienii sunt un popor mai depresiv, sper sa treaca cu bine hopul si sa nu ramana cu sentimentul vinovatiei. Sa uite repede, dar sa invete lectia.
O buna prietena, Gabriela Coman, antropolog de meserie si pasionata de problema conflictelor de acest tip in spatiul public (Tallin, Arad, Cluj), imi spunea recent un lucru foarte important la care ar trebui sa meditam si sa fim foarte atenti. Spatiul public fizic (piata publica cu tot ce inseamna ea, de la centralitate la elemente simbolice, ca de exemplu statuile) devine scena de conflict pentru ca nu exista institutii care sa preia si sa regleze revendicarile; revendicari care, nerezolvate, se transforma in tensiuni, care pot ajunge si la conflicte. Adica, in esenta, cand ai conflict de tipul acesta (Tallin, Cluj sau Arad), ai deficit de institutii adecvate. Cand apare criza, creezi institutia, creezi o celula de criza, o comisie care sa vorbeasca despre problema, despre diferente. A crea o institutie inseamna a accepta problema, a cauta solutii, iar aceasta presupune automat acceptarea celuilalt ca partener de dialog. Un stat modern isi solutioneaza aceste probleme de asemenea maniera. Atentie, vin chinezii si multe alte popoare migratoare, care nu vor vrea sa stea numai in ghetouri sau fabrici si uzine, ci vor vrea sa ajunga si prin spatiile publice centrale. Atunci vom vedea cat de apti suntem in solutionarea unor astfel de situatii. Atunci Romania va dovedi daca este un stat modern sau doar il mimeaza. Asa cum functioneaza in acest moment politica romaneasca, eu personal ma indoiesc.
Vasile Ernu este scriitor roman nascut in URSS