Într-o perioadă în care viaţa publică ar trebui să fie dominată de dezbateri pe temele acelei actualităţi relevante în raport cu reaşezările care se conturează şi care, tocmai pentru că sunt astăzi ingnorate, ne vor preocupa cu asupra de măsură peste câţiva ani, dar atunci vom putea cel mult să ne adaptăm, pe fuşerite şi din mers, ei bine, în această perioadă marcată de multiple şi complicate răscruci, România face noi şi noi paşi înapoi.
Meteahna e veche. Trecutul nostru comun a ilustrat, în varii momente, una şi aceeaşi Românie – ca o gară în care toată lumea pierde trenul.
Măcar de când a căzut comunismul ar fi trebuit să înţelegem că această inadecvare naţională la mersul general al vremurilor nu ne-a adus nimic bun, ba din contră, a secătuit complet şi acele energii care păreau corect direcţionate şi care, dacă am fi avut o societate civilă şi o clasă politică cel puţin treze, ar fi putut amenda eficient abaterile de la traseul corect, recuperându-ne, totodată, un supliment din acel timp, mult şi preţios, care s-a pierdut în aceşti ultimi 22 de ani.
Poate susţine cineva că am avut veritabile dezbateri cu privire la orizonturile de posibilităţi pe care le ia în considerare, grăbită şi pe fondul crizei economice, Uniunea Europeană, o Uniune în care am intrat, dar în care ne-am integrat într-o măsură atât de modestă?
În media, ca şi în discursurile oficialilor români şi europeni se tot succed concepte şi idei noi care vor sta la baza viitoarei realităţi concrete. Însă câte dintre ele au şi răzbătut dincolo de limitele înguste ale unor ştiri, câtorva analize mai răsărite sau ale unor declaraţii?
Cât de consistent s-a discutat în spaţiul public de la Nădlac până la Vama Veche despre, de pildă, uniunea fiscală, modificarea tratatelor, viitorul monedei unice, despre oportunitatea de a adera sau, din contră, de a nu adera la euro, despre necesitatea integării, la nivel european, a politicilor naţionale care privesc lupta anticorupţie, despre ce implică, pas cu pas, celebra idee de „cedare de suveranitate” la nivelul statelor membre, despre politica agricolă comună şi despre cum naibii ceea ce se convine la Bruxelles pe tema asta se şi traduce, practic, în România?
Până la urmă, cât profităm şi cât pierdem din această integrare agricolă? Poate că lipsa unor reforme profunde şi pe la noi prin mirişte ne privează de beneficiile sistemului europan sau poate că, din contră, ceea ce se potriveşte, privit fiind de la Bruxelles, e contraproductiv când tragi brazde cu plugul prin Bărăgan. Cine poate ştii, de fapt, cum stă toată treaba, dacă la noi nici măcar nu se discută la modul închegat?
Iar la asta se adaugă evidenta fractură dintre Guvern şi Preşedinţie în ceea ce priveşte politica externă.
Dar să laşi toată această greutate doar în gârbovita de alte „griji” cârcă a politicului e peste tot în lume iluzoriu. În România, e şi falimentar.
Vedem astăzi că marea discuţie a actualităţii româneşti priveşte viitoarele numiri la vârful celor două parchete, la DNA şi la Parchetul General, în dublul context prilejuit, pe de o parte, de terminarea mandatelor lui Daniel Morar şi al Laurei Codruţei Kovesi, iar pe de alta de alerta maximă în care au intrat toate taberele politice, căci nu sunt dispuse să rateze ocazia de a-l pune acolo pe celebrul personaj al literaturii publice româneşti, domnul sau doamna CINE TREBUIE. Bine, măcar, că nu se vorbeşte pe o singură voce, că o parte a presei şi o parte a modestei noastre societăţi civile mai pune o presiune, mai pune în lumină o nuanţă.
Dar tot nu e în regulă. Şi nu e pentru că, după peste 20 de ani de la ruperea de totalitarism, disputa aceasta, cu ample ecouri în spaţiul public şi în cancelariile străine, se ţine în strânsă dependenţă de idealuri răpuse şi îngrijorări privind fragilitatea democraţiei şi stabilitatea precară a statului de drept.
Or, pe când în România zilelor noastre toate puterile statului plus o parte a publicului îşi ocupă ziulica şi îşi consumă energia cu teme de acest gen, teme smulse de fapt din paleoliticul tranziţiei de la comunism la societatea deschisă, în Europa zilelor noastre circulă în dezbatere chestiuni de la care suntem absenţi, dar care vor pune lucrurile într-o ordine pe care, ocupaţi cu agenda noastră primitivă, nu o vom influenţa cu nimic.
Şi asta nu pentru că frământările intestine la zi, precum criza politică din vară sau cine va controla şefia justiţiei, ar fi de fapt false probleme, ci tocmai pentru că sunt reale şi vor produce consecinţe. Drama ţine tocmai de faptul că, nefiind capabili să ne încheiem conturile cu stafiile specifice democraţiilor incipiente măcar acum un deceniu, vom avea din nou de plătit în următorii zeci de ani preţul nesincronizării cu acel curs al evenimentelor care cu adevărat contează.
Curios cum, în ultima vreme, am fost obligaţi să redevenim vigilenţi în chestiuni demne pur şi simplu de anii ’90.
Pe atunci, problemele noastre interne erau contemporane, având în vedere planul extern, cu o Europă şi un NATO dornice de extindere, cu un Occident în plină expansiune economică, cu o Rusie încă în convalescenţa de după prăbuşirea URSS, cu o Chină mult mai concentrată pe prima fază a extinderii ei, cea economică, decât de dominaţia politică şi militară, în fine cu o Americă mai relaxată decât în prezent. În general, logica însăşi a războiului era monocromă, era logica Războiului Rece. Criza economică sistemică şi falimentul naţional bântuiau, şi ele, pe atunci, dar la mii şi zeci de mii de kilometri distanţă de bătrânul continent, undeva prin Asia şi America Latină. Internaţionalizarea extremismului, a xenofobiei, a fundamentalismului silamic şi a terorismului în Europa se menţineau şi ele la cote simţitor mai simplu de gestionat.
Inevitabil, vremurile s-au schimbat în timp. Europa, America, China, Rusia, ordinea mondială tipurile de ameninţare, toate, s-au schimbat. Nici România nu a rămas în loc, dar ritmul şi consistenţa devenirii sale au conservat un decalaj orar substanţial. Nu înainte, bineînţeles, ci în urmă.
Dar compromisul, pentru România, an 2012 ne aşterne în faţă o realitate şi mai alarmantă.
Ne-am întrebat toată vara asta (şi vom mai continua ani buni, şi noi, dar şi străinii, să ne întrebăm acelaşi lucru) dacă statul de drept este, în România, realitate sau pradă pentru ficţiune şi dacă direcţia Vest este sau nu ireversibilă. În plus, au apărut anul acesta, mai mult ca oricând în ultmii opt ani, teme de un primitivism pe care ne-a amăgiserăm că l-am îngropat definitiv.
Am redescoperit la unii lideri politici vâna viguroasă a naţionalismului retrograd. Am fost şi martorii unei recrudescenţe a revoluţionarismului mutant cu largi origini în marxismul prelucrat la strungul europenismului de vitrină. Şi n-ar trebui trecut cu vederea nici gustul anumitei părţi a clasei politice româneşti pentru democraţia dirijată şi, la pachet, cultul unora pentru liderii gen Putin, pentru speciile aduse pe lume în incubatoarele potrivite-ceas ale serviciilor secrete. Cam astea au fost revelaţiile majore ale lui 2012.
Dar întoarcerea pe dos a României nu a început abia anul acesta. E vorba aici de continuitate şi, accident sau nu, anul acesta s-au întrunit acele condiţii pentru ca fenomene care au crescut până acum în subteran, ca pâinea de la drojdie, să poată ieşi în sfârşit la suprafaţă şi să facă aerul irespirabil.
Iar odată cu asta, întrebări despre care credeam de ceva timp că nu îşi mai au rostul nici măcar în România noastră, au ajuns azi de o îngrijorătoare şi lucidă urgenţă. Partea perversă e vizibilă: a le ignora înseamnă a sfârşi, la un moment dat, prin a ne sufoca; a ne apleca din nou asupra lor, ca în urmă cu 15-20 de ani, aduce cu catapultarea prezentului în trecut şi îngheţarea raporturilor cu viitorul, de fapt cu acel curs natural al lui. Evident, nu înseamnă o decuplare de la timpul ce urmează, căci cronologic el nu va întârzia. Însă, pentru o întreagă societate şi pentru igiena aspiraţiilor colective, întoarcerea mereu şi mereu la restanţele rămase din trecut va duce inevitabil la experimentarea unui viitor impropriu.
Reducţia pe care o operăm deja în prezentul pe care-l trăim vorbeşte de la sine şi anticipează totul.
Arătam mai sus care era contextul intern şi care era contextul internaţional în anii ’90, ce interogaţii măcinau societatea românească la vremea respectivă şi care era, în mare, fotografia dincolo.
Or, dacă în ceea ce priveşte cursul evenimentelor în lume e evident că între timp s-au produs schimbări şi paradigmele vădesc o dinamică tectonică, pe plan intern anul 2012 a readus în actualitate cam aceleaşi teme şi temeri naţionale. Ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, ca şi cum paşii făcuţi înainte nu au fost suficient de apăsaţi pentru a lăsa în trecerea lor urme.
Vedem că standardele UE în materie de transparenţă, pedepsirea corupţiei sau funcţionarea instituţiilor sunt percepute de unii politicieni drept capcane imperialiste pentru îngenuncherea României şi transformarea acestui teritoriu în feudă şi colonie a Occidentului. Împărţirea societăţii în români buni şi români răi este mai actuală ca oricând, identificarea unor personaje spre înfierarea lor publică, la fel ca în vremea colectivizării sau a iliescianismului timpuriu şi târziu, reacaparează atenţia publică, tentaţia unor politicieni de a da directive procurorilor şi încercările succesive de modificare netransparentă a legislaţiei în materie de justiţie sporesc, discursul politic ia accente medievale, comparabile cu perioada 1990-1996, iar relativizarea orientării strategice a României, cu greu îndreptată în cele din urmă spre Vest, e atât de vizibilă încât temerile că scheletele rup uşile dulapului sunt cel puţin întemeiate. Şi, încă odată, vorbim aici de momentul 2012.
În ăst timp, în care ne încăpăţânăm să băltim în mustul conceptual specific anilor’90, Europa nu mai este aceeaşi ca acum 15-20 de ani, ci se pregăteşte pentru ceea c ear mai putea fi de aici în următorii 15-20 de ani. Filosofic UE se transformă, dar chiar dacă totul se îndreaptă spre o apropiere instituţională de tip federal, cetăţenii Uniunii par mai degrabă a se îndepărta unii de alţii şi se vede asta la nivelul disponibilităţii fiecăruia de a-i accepta pe ceilalţi.
Criza are rolul ei: a subţiat răbdarea vesticilor cu „fraţii” estici şi a accelerat apropierea acestei tendinţe evidente de pragul unui minim istoric.
Apoi, convalescenţa Rusiei post-URSS s-a încheiat, iar experţii străini înearcă să anticipeze îngânduraţi ce înseamnă, de pildă, goana nebună a lui Putin după creşterea rezervelor de aur ale ţării, unii făcând chiar predicţii dintre cele mai catastrofice pentru regiune. America nu mai e nici ea atât de relaxată şi a început deja să recunoască pe faţă rangul Beijingului de superputere politică şi militară.
Casa Albă, Pentagonul şi Departamentul de stat au anunţat deja că mizele-gigant s-au mutat în zona Asia-Pacific, iar secretarul Apărării a luat zilele trecute contact direct şi un puls empiric al capabilităţilor chinezeşti în materie de putere militară navală.
Un moment, acesta din urmă, cu dublă însemnătate: recunoaştere din partea SUA că vremurile s-au schimbat într-adevăr şi afirmare a chinezilor sub reflectoarele noii aşezări politico-militare a forţelor pe plan mondial.
De remarcat că nici „Axa răului ” nu mai e ce-a fost. Inevitabil, povestea siriană se apropie de un final, pe subiectul Iran pare că se apropie de ziua decontului şi mai rămâne Coreea de Nord, unde ceasul ticăie, iar vremea la care se va da stingerea nu e foarte departe.
La Bucureşti, însă, suntem departe de toate astea şi nu atât din punct de vedere geografic.
Deci ce va face până la urmă Pivniceru? Că ICR-ul lui Marga e deja clar spre ce neguri se îndreaptă.
