Vestea mult așteptată de toți cetățenii României care, de peste douăzeci și cinci de ani, plătesc statului dări directe și indirecte doar pentru a putea, parcă, urmări mai apoi spectacolul luptei dintre rechinii oficiali pentru însușirea de bunuri și profituri necuvenite a sosit.
Ministerul Justiției a pus în dezbatere publică un proiect de lege pentru modificarea și completarea Codului Penal și a Codului de Procedură Penală, precum și pentru completarea art. 79 din Legea nr. 253/2013 privind exe-cutarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin care se realizează transpunerea unor prevederi ale Directivei 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană.
Nu, această inițiativă nu este, cum ar fi fost de așteptat, rezultatul unui proces de tatonare, macerare, deliberare și decantare din interiorul justiției românești. Pentru așa ceva ar fi trebuit ca pitonii din sistemul nostru juridic să fie imuni la tentațiile îmbogățirii. Or, așa ceva nu s-a întâmplat și nu se întâmplă, din nefericire. După cum o subliniază însăși ministra Raluca Prună, este vorba despre transpunerea unei directive europene în legislația românească. Altfel spus, putea omul comun să tot spere, la infinit, la pedepsirea cu returnarea către autoritatea publică a banilor jecmăniți, că așa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă la 1 ianuarie 2017 România nu devenea membră deplină a Uniunii Europene.
Să nu ne iluzionăm, totuși. Cei scăpați deja cu câte o condamnare la câțiva ani de închisoare și cu averile intacte sunt în bună regulă și nu mai au de dat socoteală în cauzele pentru care au suferit condamnări. Și dacă se va adopta chiar astăzi modificarea despre care vine vorba, lucrurile rămân așa cum sunt în ce îi privește pe acești infractori, căci legile nu se aplică re-troactiv, cum se știe. Dar poate că, de aici înainte, cei puși pe jumuleală la greu se vor gândi de două ori dacă merită să riște sau nu.
Așa cum arată acum în proiectul de lege avansat spre dezbatere publică, vor fi supuse confiscării extinse și alte bunuri decât cele deja prevăzute de lege „în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unei infracțiuni“ doar „dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceasta este 4 ani sau mai mare“. Cum se va stabili, și cât de precis, în ce fel și în ce măsură o faptă penală poate procura foloase materiale rămâne de văzut. Deocamdată, la acest capitol se întrezăresc frumoase șanse avocățești de driblare a legii și spații întinse pentru inventivitatea infracțională.
Sună plăcut urechii și formularea: „Confiscarea extinsă se dispune dacă instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale și are în vedere bunurile dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței“. Cum s-ar zice, dacă ai furat ca în codru, dar instanța – din motive pe care mă feresc să le presupun cu tot dinadinsul – nu se lasă convinsă de acest fapt, poți scăpa cu fața curată și cu averea bine chivernisită. Lasă că nu e rău! Totuși, nu atârnă o răspundere exagerată pe umerii bieților judecători, socotiți mai presus de firea schimbătoare și lesne influențabilă a oricărui om? Instanța nu este oare alcătuită, și ea, din niște plăpânde „trestii gânditoare“, cum spunea Blaise Pascal? Poate că nu ar fi rău ca anumite precizări cu privire la argumentele plauzibil de a fi invocate în situațiile sancționabile prin măsurile despre care este vorba aici să fie formulate cât mai explicit, chiar dacă nu în sensul unei îngrădiri a actului de deliberare.
Nu este rău nici că un articol al pro-iectului prevede că Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate va informa judecătorul despre orice împiedicare ori întâr-ziere survenită în cursul executării unei confiscări speciale sau confiscări extinse, pe baza informațiilor primite periodic de la Agenția Națională de Administrare Fiscală și de la alte autorități care au competență în punerea în executare a măsurilor. Dar după informare ce mai urmează? S-a conceput vreo conduită recomandată într-un asemenea caz, sau totul s-a sfârșit și nimeni nu mai are nicio răspundere, socotindu-se că toți actorii s-au conformat legii?
Confiscarea vizată de proiectul de lege în discuție nu este doar sporită, ci și expandată. „Prin adoptarea prezentului proiect de lege se va putea dispune în viitor măsura de siguranță a confiscării extinse și pentru alte infracțiuni (…): infracțiunile de serviciu (delapidarea, abuzul în serviciu, uzurparea funcției, conflictul de interese, obținerea ilegală de fonduri), infracțiunile privind sănătatea publică (infectarea apei, falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse, comercializarea de produse alterate, traficul de produse sau substanțe toxice)“, se spune acolo. Extinderea domeniului de aplicare la încă un set de arealuri îmi pare superfluă. Odată definită clar infracțiunea, nu este clar de ce nu s-ar aplica legea în oricare dintre domeniile posibile în care infractorii acționează. Să presupunem, de pildă, că o persoană delapidează major în universul cofetăriilor. Numai pentru că aceea este lumea cofetarilor, a tortelor și a prăjiturilor cu glazură s-ar socoti irelevantă respectiva încălcare a legii? Un alt exemplu, și mai interesant, poate fi însă acela în care un mare grangur din armată sau din serviciile secrete se înfruptă, profitând de mijloacele pe care i le pune la dispoziție poziția lui în stat, din foloasele necuvenite pe seama națiunii. Va fi respectivul exonerat de orice răspundere doar pentru că este mare și tare?
Rămân destule lucruri de precizat în legătură cu proiectul acesta de racordare juridică la legile și năravurile europene. Și fiindcă doamna Raluca Prună a lansat invitația la dezbatere, iată că am enunțat aici câteva nedumeriri și am iscat unele întrebări…
