Maşina stătea să explodeze, după accident, cu motociclistul prins dedesubt. Ce a urmat aţi văzut probabil cu toţii, că imaginile de săptămâna trecută au făcut turul lumii întregi: un om a alergat să ridice maşina ca să scoată rănitul de dedesubt, strigând la alţii să-l urmeze, şi lumea s-a repezit de pe trotuare, bărbatul cu chelie care făcea jogging, cei doi puşti cu aer de rapperi cu care te-ai fi temut să te întâlneşti noaptea pe stradă, gospodinele care au lăsat să cadă plasele cu preţioasele cumpărături, până la fata grasă care a alergat în ultima secundă, aruncându-şi geanta, şi toţi împreună au ridicat, cu riscul vieţii lor, maşina cu motorul arzând şi l-au tras pe omul rănit alături.
Scena asta surprinsă de un CCTV, o cameră de stradă, s-a petrecut în America, şi de asta îi iubesc eu pe americani, că oriunde în America s-ar fi întâmplat asta lumea tot la fel s-ar fi purtat, şi de asta 11 septembrie a fost o nedreptate aşa de mare, un atac al unor animale contra civilizaţiei.
Dar să presupunem acum că această scenă nu se petrece în America, ci într-o ţară în care nu ştii cum se vor purta locuitorii. Cu toate acestea, trece pe acolo unul care se poartă ca un american – primul om, cel care aleargă să ridice maşina. Să-i spunem liderul. El vede că maşina nu poate fi ridicată de un om şi că altfel nu poţi extrage victima şi strigă după alţii. Aceştia însă nu au curaj să se apropie, pentru că maşina arde deja şi poate exploda, pentru că nu îl cunosc pe lider personal şi nu văd de ce s-ar lua după el, nici victima nu se ştie cine e şi dacă nu cumva a ajuns acolo pentru că a condus neglijent, pentru că se grăbesc undeva la o treabă importantă şi aşa mai departe.
Poate că unul, sau doi, sau trei sunt ceva mai buni decât atât şi totuşi se vor apropia. Dar în orice variantă în care liderul rămâne singur sau cei care vin să ajute sunt mai puţini decât numărul necesar de persoane care pot ridica o maşină – cinci, să zicem -, liderul va sări în aer cu victimă şi maşină şi aceia unul, doi sau trei care s-au luat totuşi după el. Toate astea presupunând că s-ar găsi liderul de la bun început…
Istoria cu maşina este o perfectă ilustrare a dramei acţiunii colective cu care se confruntă societăţile nedezvoltate, unde construirea unei mase critice pentru orice act care nu serveşte direct şi imediat interesul individual este extrem de dificilă. Hai să întoarcem povestea invers şi să presupunem că în loc de a salva un om e vorba de a linşa un om. Să zicem, un ţigan bănuit că a plecat cu găinile cuiva. Vă mai amintiţi istoria de la Hădăreni? Nu, că nu am pus-o în manuale să ne mândrim cu ea. Să presupunem că hoţul e văzut de cineva, de gestionarul cooperativei acum închise, care îşi ia furca şi, chemând pe alţii, se ia după el. Alţii iau şi ei ce găsesc prin bătătură şi vânătoarea se dezlănţuie, fugarul fuge pentru viaţa lui şi o răstoarnă pe profesoara de muzică navetistă, care încearcă să oprească gloata. Va reuşi, sau gloata o va călca în picioare? Vă las să răspundeţi ce vi se pare mai probabil, ştiind oamenii şi valorile.
În societăţile necivilizate, în care acţiunea colectivă fie nu există, fie are un caracter de asociere mai degrabă de nivel animalic (şi lupii vânează în haită), liderii se aleg dintre cei cu mai puţine scrupule, care şi-au câştigat locul eliminându-i pe cei din fruntea haitei care îi puteau pune în pericol, deci sunt lideri de tipul scenei doi. Lideri de tipul scenei întâi pot exista – dar nu vor reuşi să se impună, pentru că şi ei, şi puţinii lor susţinători, dacă există, vor fi extrem de expuşi. De partea cui aţi fi într-un western, a întregului sat care călăreşte după rancherul cel rău să jefuiască satul mexican care nu are puşti (cost – doar efortul calului, beneficiu – tot ce poţi apuca), sau a lui John Wayne, care, de unul singur, le iese în faţă la cotitură şi le spune că nu e frumos? Lăsaţi, nu-mi răspundeţi.
Întrebarea de ce nu avem lideri e, ca atare, eronată. Avem cantităţi de lideri de pradă, de patroni pe care clienţii îi urmează ca să se aleagă cu ceva. Nu avem lideri de primul tip, pentru că nu avem susţinători de primul tip. Cine îl urmează pe unul care nu are nimic de dat, cel mult de cerut (un comportament exigent faţă de tine, care te pune la risc)? Câţi asemenea lideri avem nu îi păstrăm pentru că nu reuşim să formăm o masă critică în jurul lor. Nu spun că sunt mulţi, sau uşor de găsit, dar ideea că în douăzeci de ani nu a fost nimeni e falsă.
A fost mereu câte cineva. Săptămâna trecută puteaţi citi pe romaniacurata.ro (http://www.romaniacurata.ro/ltfont-colorblackgteficienta-initiativei-legislative-a-cetatenilor-tre-1755.htm) povestea doctorului Dorin Gabor. Iată un lider indiscutabil, care a reuşit să strângă două sute de mii de semnături pentru creşterea bugetului pentru Sănătate, să convingă autorităţile să aplice legea, să facă tot ce face un lider. Aţi auzit de el? Nici eu. Ştie cineva cum s-a finalizat cruciada pentru Sănătate a doctorului Gabor? Aflaţi de acolo, dar foarte pe scurt, el a ajuns medic în Franţa şi Sănătatea a rămas tot cum era. E vina lui că a plecat? Nu – omul făcuse absolut tot ce putea şi ajunsese la capăt. Ce e preocupant e de ce nu l-am văzut pe pagina întâi sau în primetime la TVR, sau la Zece pentru România? Răspuns: pentru că asociaţia din fruntea haitei de la noi colaborează, chiar peste linii ideologice, când e vorba de a controla accesul celuilalt tip de lider, care trebuie împiedicat cu orice preţ. Şi mulţi oameni se uită în altă parte la acest asasinat zilnic al puţinelor noastre resurse de a evolua. Că veni vorba, doctorul Gabor avea un coleg care îl seconda, Daniel Chelărescu, încă în România. Nu cred că a fost promovat vreodată ca lider de cineva.
Doctorul Gabor nu e singurul lider pe care l-am remarcat recent. Peter Eckstein Kovacs a făcut ceva spectaculos – şi-a atacat în acelaşi timp partidul, UDMR, de care depinde orice poziţie politică şi administrativă a unui maghiar la noi, s-a delimitat net şi clar de ideea de autonomie teritorială pe bază etnică, primul maghiar care o face, şi s-a despărţit şi de Traian Băsescu, pe motive de cianuri şi Roşia Montană. Asemenea riscuri şi le ia cineva rar la noi, doar ca să spună adevărul şi să afirme nişte principii. Cât s-a vorbit de Peter Eckstein şi de aceste poziţii ale lui? O zi, două? Mai mult nu. În schimb, aburelile lui Lăzăroiu, despre al cărui caracter nu face să vorbim, sunt discutate de luni întregi. În fiecare zi, oricine are ocazia să fie primul om, să oprească, de exemplu, porcăriile care se fac continuu şi peste tot la noi, abaterile de la normele teoretice ale universalismului etic şi pieţei libere (tratăm pe toată lumea la fel, dăm o şansă egală tuturor), să fie primul, sau al doilea, şi ideal al zecelea care să spună că nu se mai poate. Aşa a ajuns Herta Müller să aibă necazuri cu Securitatea, că ea, intelectual german, lua partea muncitorilor români nedreptăţiţi. Şi la ce i-a folosit? Văd cărţile ei pe tarabe în toată lumea şi în toate limbile, dar în România maşina a sărit demult în aer şi destinul ei literar a fost îngropat: cele mai înalte autorităţi au stabilit că nu are geniu şi a luat premiu pe motive politice.
Peter Eckstein nu e un prieten de-al meu, deşi l-am urmărit de-a lungul anilor: dacă ar fi, nu aş scrie despre el că e un lider şi unul în jurul căruia merită să se coalizeze şi românii, şi maghiarii, un om de genul Johannis, dar poate mai bun. Eu nu îmi laud prietenii, găsesc că e un conflict de interese, şi de asta e o afacere aşa proastă să fii apropiat de mine: vei fi tratat la fel de exigent ca toată lumea, dar laude publice nu ai să iei, spre deosebire de restul lumii. Cine supravieţuieşte acestui tratament ajunge departe, dar nu e multă lume. Mai adesea trebuie să fac contrariul: să atrag atenţia asupra unei imposturi, ipocrizii sau lipse de caracter flagrante doar pentru că toţi cei care ştiu tac şi toate poziţiile de influenţă ajung la nişte mizerabili.
Că avem oameni e atestat de succesul nostru în Occident. Numai în ultimul an, femei de mâna întâi, de atitudine şi caracter, au ocupat poziţii cum noi nu am mai avut, în Comisia Europeană, la Banca Mondială, în presă şi universităţi, culminând cu purtătoarea de cuvânt a NATO! Ce guvern s-ar putea face doar cu femeile astea, care au trebuit să plece din ţară ca să fie lideri! Uitaţi-vă câte vedeţi la noi în vârful piramidei, şi întrebaţi-vă dacă au ajuns pe aceleaşi canale de merit…
Sistemul de promovare a valorilor o fi el corupt de moguli şi şefi de partide la noi (cu şeful statului în frunte), dar şi mulţi ziarişti sunt neglijenţi şi nu îşi folosesc discernământul nici atunci când au libertatea de a scrie. Dacă o societate vrea ipocriţi, arivişti şi impostori în loc de oameni adevăraţi, nu e nimic de făcut. Dar sunteţi siguri? Nu e doar dezinformare, lipsă de organizare, lipsă de curaj, nu cumva vă furaţi singuri căciula? Sunteţi hotărâţi să rămâneţi pe trotuar? Omul de sub maşină poate fi fiul sau fratele vostru, iar cei care sar primii să pună mâna sunt din ce în ce mai puţini.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
