2.8 C
București
joi, 23 ianuarie 2025
AcasăSpecialDe ce e Rusia aici?

De ce e Rusia aici?

În lumina evenimentelor din ultimele două săptămâni, cu toţii ne întrebăm de ce Putin şi Rusia acţionează în aceste moduri.

Rădăcinile răului sunt vechi de peste 20 de ani, la dezvoltarea lor contribuind şi acţiunile fostului şi poate şi actualului adversar principal, Statele Unite ale Americii.

Probabil prima greşeală s-a datorat mentalităţii americane, iar Statele Unite au crezut că istoria se va repeta, iar fostul adversar va deveni o democraţie autentică, cum s-a întâmplat cu Germania şi Japonia după 1945.

Pe parcursul acestei perioade, relaţiile SUA-Rusia au fost determinate în mare măsură de relaţiile excelente personale existente între Bill Clinton şi Boris Elţin.

Aceasta la o primă vedere superficială.

De fapt, Clinton a comis marea greşeală de a nu se ocupa personal de gestionarea relaţiei cu Rusia, încredinţând această sarcină unui trio compus din vicepreşedintele Al Gore, Strobe Talbott, de la Departamentul de Stat, şi Lawrence Summers de la Departamentul Trezoreriei.

Principalul personaj al acestui trio, vicepreşedintele Al Gore, avea ca principale preocupări reforma guvernamentală, dezvoltarea tehnologică şi protecţia mediului. În aceste condiţii, a fost o mare greşeală din partea lui Clinton să-i încredinţeze o astfel de sarcină. Se poate spune că şi Ronald Reagan i-a acordat destule misiuni oficiale vicepreşedintelui său George Bush. Dar în acest caz, vorbim de o altă anvergură şi experienţă personală, culminând cu mandatul prezidenţial.

Strobe Talbott, secretar de stat adjunct între 1994 şi 2001, era un prieten apropiat al preşedintelui. Datorită acestui fapt, influenţa sa era mult mai mare decât a secretarilor de Stat din acea perioadă, Warren Christopher şi Madeleine Allbright. Viziunea lui Talbott (neîmpărtăşită de Anthony Lake, consilierul pentru probleme de securitate naţională) era destul de simplistă (cine e cu Elţin e bun, cine nu, e rău).

Datorită acestor trei oficiali, politica SUA faţă de Rusia a avut următoarele handicapuri.

– Susţinerea puternică acordată guvernului central rus, în loc să se procedeze la destructurarea statului sovietic şi să se creeze un sistem economic bazat pe libera iniţiativă.

– Relaţii personale privilegiate cu un mic număr de politicieni ruşi corupţi, în loc de a se crea contacte şi cu alte persoane din afara cadrului politic.

– Concentrarea atenţiei asupra activităţii executivului, în dauna legislativului, a administraţiilor regionale şi a societăţii civile.

– Neputinţa de a lăsa faptele să conducă politicile, sau chiar de a face corecţii pe parcurs, în ciuda semnalelor de eşec sau a suspiciunilor de corupţie.

Eforturile s-au concentrat pe întărirea capacităţii financiare a guvernului rus şi pe transformarea monopolurilor de stat în monopoluri private, în loc să se creeeze bazele economice şi legislative ale liberei iniţiative. Ca urmare, miliardele de dolari acordate guvernului rus sub formă de ajutoare nu au fost direcţionate către economia reală, ci către sistemul corupt şi ineficient al vechilor întreprinderi de stat.

Administraţia Clinton nu a vrut să dea crezare numeroaselor rapoarte ale CIA care semnalau gradul ridicat de corupţie al înalţilor oficiali ruşi.

Atitudinea de desconsiderare a lui Elţin faţă de legislativ a fost încurajată de guvernul american. Preşedintele rus a avut un stil autoritar de conducere, prin decrete. La aceasta trebuie adăugată şi influenţa mult prea mare în administrarea statului a fiicei preşedintelui rus, Tatiana Diatcenko, ale cărei acţiuni au contribuit foarte mult la creşterea gradului de corupţie, haos şi arbitrariu în viaţa politică rusă.

Relaţiile bilaterale SUA-Rusia erau gestionate de Comisia SUA-Rusia în domeniul Cooperării Economice şi Tehnice, ai cărei copreşedinţi erau Al Gore şi Victor Cernomârdin.

Se poate spune că a fost reţeta perfectă a eşecului. Nu trebuie uitat că Victor Cernomârdin a fost directorul Gazprom, prim-ministru şi ambasador în Ucraina sub administraţiile Elţin şi Putin.

Printre nerealizările cele mai importante ale acestei comisii putem enumera lipsa elementelor de bază ale unei economii libere de piaţă, disfuncţionalităţi grave ale programului de cooperare spaţială, ”privatizarea criminală” a sectorului energetic şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

Un alt rezultat al activităţii acestei comisii este apariţia oligarhilor, marile întreprinderi trecând de sub jugul monopolului de stat sub cel al monopolului privat. Cei mai competenţi „investitori“ erau prietenii familiei Elţin. E o situaţie asemănătoare cu cea a investitorilor sau ţeparilor strategici din România, dar fără asistenţa SUA.

Elocventă este o estimare conform căreia aproximativ 500 de miliarde de dolari au părăsit Rusia începând cu 1991, majoritatea rezultând din activităţi ilegale.

Chiar şi în aceste condiţii, oamenii de afaceri americani au avut de beneficiat foarte puţin, mai ales datorită excluderii străinilor din procesul de privatizare.

În perioada 1990- 2000, în Rusia au intrat doar 3,7 miliarde de dolari ca investiţii străine directe. Cu toată amplitudinea relaţiilor ruso-americane, SUA deţineau doar 5 % din comerţul extern al Rusiei, pe când statele membre ale UE peste 50 %.

Datorită eşecului reformei economice susţinute de americsni, cetăţenii ruşi consideră că scopul SUA a fost de fapt transformarea Rusiei într-o putere de rangul doi. Această percepţie explică în prezent popularitatea lui Putin şi comportamentul agresiv al Rusiei.

Primul mare şoc în relaţiile ruso-americane s-a petrecut în 1999, cu ocazia bombardamentelor NATO asupra Serbiei. Tot atunci, 200 de paraşutişti ruşi din trupele SFOR au ocupat aeroportul din Priştina. Mai mult decât atât, comandantul forţelor NATO din Europa din acea perioadă, generalul Wesley Clark, a fost de punctul de a declanşa un război deschis cu Rusia, când a ordonat atacarea trupelor ruse, ordin care nu a fost respectat de trupele britanice de pe teren.

Perioada 1991-1999 poate fi considerată prima fază a relaţiilor americano-ruse de după căderea URSS, o perioadă caracterizată de o cooperarea multiplă.

A doua fază, care a durat până la 11 septembrie 2001, a fost una de indiferenţă ambiguă.

A treia fază, când au apărut speranţe de reînnoire a bunelor relaţii, a durat până în martie 2003, o dată cu invadarea Irakului.Tot în acelaşi an, arestarea lui Mihail Hodorkovski a pus în evidenţă alunecarea Rusiei spre autoritarism.

Actuala fază, din 2003 încoace, poate fi cosiderată un nou Război Rece, mai ales dacă luăm în considerare recentele evenimente din Ucraina şi Crimeea.

Cetăţenii ruşi obişnuiţi au fost dezamăgiţi de dorinţa NATO şi UE de a se extinde în fostele republici sovietice şi fostele state comuniste membre ale CAER şi ale Tratatului de la Varşovia. În martie 1999, Cehia, Polonia şi Ungaria au aderat la
NATO. Ulterior, în 2002, 2004 şi 2007, NATO şi UE au înglobat alte 10 state foste comuniste sau foste republici sovietice.

SUA şi-au extins influenţa şi în noile state din Asia Centrală şi Caucaz, zone considerate de Rusia ca aparţinând tradiţional sferei sale de influenţă.

Aşa-zisa prietenie ruso-americană de după 11 septembrie 2001 a fost o prietenie de convenienţă pentru preşedintele rus Vladimir Putin, care a avut abilitatea de a insinua existenţa unor legăruri între Al-Qaeda şi teroriştii ceceni. Pe de altă parte, nu trebuie uitat sprijinul acordat de fosta URSS diferitelor organizaţii teroriste arabe.

Revoluţiile portocalii din Ucraina, Georgia şi Kirghizstan au fost şi ele considerate ca tentative ale SUA de a se extinde în spaţiul ex-sovietic.

Deschiderea şi europenizarea Rusiei au fost impuse cu forţa de Petru I. Nu trebuie să uităm că momentul revoluţionar de la 1848 care a împânzit Europa a ocolit Rusia. Armatele ţariste au înăbuşit mişcările revoluţionare din Europa de Est. Iar înainte de 1848 marchizul de Custine atrăgea atenţia aspupra singularismului şi excepţionalismului Rusiei. Ulterior, Alain Besancon şi Henry Troyat au mers pe aceeaşi linie ideatică. Istoricul Neagu Djuvara a menţionat într-una din cele mai bune cărţi ale sale că românii au început să-şi pună întrebări asupra adevăratei feţe a Rusiei încă de la sfârşitul secolului 18, determinaţi în principal de comportamentul trupelor ruse pe teritoriul Principatelor. Mai mult decât atât, comportamentul Rusiei a fost foarte ambiguu faţă de noi şi la momentele 1821, 1859 şi 1877.

Combinaţia de condiţii istorice întâlnită în Europa de Est a creat un consens anticomunist în majoritatea statelor din zonă, fenomen ce nu a fost întâlnit în Rusia. Absenţa unei fuziuni între democratizare şi eliberarea naţională în Rusia explică absenţa unui consens naţional în direcţia unor transformări economice şi politice.

Biserica Ortodoxă Rusă este o anexă a statului încă din vremea lui Petru cel Mare, dând dovadă de o totală obedienţă faţă de factorul politic. În alte state est-europene, biserica a fost principalul factor catalizator al rezistenţei anticomuniste şi al cristalizării societăţii civile.

În fostele state comuniste europene, schimbările produse au fost un amestec între dorinţa de independenţă faţă de URSS, ideologia liberală, naţionalism şi economia de piaţă.

În Rusia, cetăţenii nu văd un viitor comun cu Europa.

Ruşii obişnuiţi nu au vrut să trăiască într-o societate de tip occidental, ci într-o societate diferită de cea comunistă.

SUA şi UE au eşuat în încercarea lor de a transform Rusia într-un partener de încredere. Dar, probabil că acesta este un scop nerealist, indiferent dacă vorbim despre o Rusie puternică sau despre o Rusie slabă.

Cele mai citite

Furie în Senat. Angajații nu vor să fie concediați

Președintele Senatului, Ilie Bolojan, a anunțat, miercuri, că posturile Senatului vor fi reduse de la 796 la 618 Președintele Senatului, Ilie Bolojan, a anunțat miercuri...

Tipuri de cărucioare copii și cum să alegi modelul potrivit?

Pe piață există o varietate de modele de cărucioare copii, fiecare oferind diferite funcționalități și caracteristici. Alegerea unui model potrivit pentru copilul tău...

Capcana venitului mediu în România

Lipsa reformelor structurale durabile, dependența de finanțare externă și modelele economice bazate pe consum și îndatorare, duc la stagnare economică, la criză și recesiune Riscul...
Ultima oră
Pe aceeași temă