Multa lume de pe la noi se teme de dictatura ca de moarte. Nu spun ca nu sunt si dintre aceia care o doresc si o viseaza ca pe o promisiune de vremuri mai lipsite de griji, cand cineva acolo sus ia asupra-si toate problemele generale, lasandu-ti tie doar problemele… personale. Dar cei mai vocali sunt cei care miros dictatura pana si in cele mai mici tendinte de control al vreunei parghii a statului. Cu toate acestea, nu statul minimal pare sa fie optiunea lor. Slabiciunea statala nu le place si, daca ii intrebi, nu dau doi bani pe ideea de control civic, facand tot posibilul pentru a infiera lipsa de eficienta a ONG-urilor, trancaneala presei, agitatia dizgratioasa a particularilor. Problema care ii framanta este insa spaima de concentrare a puterii intr-o singura mana, iar adevarul este ca stiu ei ce stiu. Cei mai versati intr-ale trecutului isi amintesc de lungile domnii arbitrare ale medievalitatii noastre intarziate.
Altii incep sa numere pe degete numai de la Cuza Voda, care si-a sfarsit guvernarea in arbitrar si abuz, trecand pe la Carol I, trufasul si autoritarul Hohenzollern, la Ferdinand – in timpul caruia adevaratul intaistatator a parut sa fie Bratianu –, la capriciosul Carol al II-lea, amorez corupt si dictator de parada, sarind apoi la stalinistul de serviciu, dr. Petru Groza sau Dej, totuna, si ajungand la neostalinistul nationalist Ceausescu. Dupa o asemenea trecere in revista, temerea unora ca Iliescu urma sa se eternizeze la carma tarii – cu mandatele lui numarate alandala – si ca Basescu s-ar dori, el insusi, un lider maxim pentru eternitate capata sens, chiar daca nu s-au configurat in nici unul dintre cazurile sefilor nostri de stat postcomunisti conditii destule pentru a merita sa ne facem cu adevarat probleme serioase.
Asa stand lucrurile, nu pot scapa, totusi, nimanui cateva ciudatenii banalizate ale vietii politice din Romania actuala. Stradania lui Brucan de a intemeia un FSN-umbrela, sub care sa se adune orice posibil partid definindu-se ca simpla platforma dintr-o mare concentrare de forte, a trecut peste ani in planul de a se intemeia un mare partid prezidential. si chiar daca acest proiect a esuat din cauza anarhiei feudale a trepadusilor vizibili in prim-planul politicii de la Bucuresti, asta nu inseamna ca schema partidelor parlamentare nu s-a simplificat serios si nici ca din liberalii care actioneaza conservator, din pedelistii ce se comporta ca o stanga serioasa si din pesedistii atenti sa isi sprijine propriile elite n-ar iesi o frumoasa formatiune amestecata de aspect relativ omogen.
Nimeni nu pare sa se fi gandit insa ca ingustarea spre varf a puterii si tendinta de simplificare a puterilor in stat – prin reducere (pana la absurd, aproape) a acestora la un cat mai singur numitor comun, de preferinta o persoana – reprezinta rezultatul realitatii imputinarii vizibile a competentilor din politica romaneasca. Unii s-au murdarit de tot si, o vreme macar, nu mai pot fi folositi, altii sunt din alte pricini in faza ascetica a asolamentului de sistem, asteptandu-si trepidant randul, din nou, asa ca acum, pe moment, se lucreaza cu partea palida a septelului, socotita totusi viabila. Ce ar insemna aici "competent" si "viabil"? Regulile sunt simple, dar nu si usor de indeplinit. Prima zice ca nu e competent decat cine e de-al nostru: sa fie membru de partid, sa fie bagat pana in gat in mizerie – spre a-si inhiba pornirea de a face valuri si a fluiera prin biserica –, sa nu cracneasca daca gruparea celor tari de-ai casei zice intr-un fel. Iar viabil se refera la aparenta de noutate – se prefera acum tineretul sau insii abia ajunsi la maturitate, intre 30 si 50 de ani e cel mai bine –, la cea de relativa ordine prin cazier (fara pete vizibile sau dovedite) si, desigur, la rezistenta.
Nu conteaza ca esti contabil si va trebui sa conduci cercetarea, nici ca profesezi arhitectura, dar esti asezat in fruntea mesei la agricultura si nu deranjeaza nici daca ai avut scutire militara, dar acum ti se propune sa vezi de destinele apararii. Important e sa fii de baza, sa ai un snur la ureche, spre a putea fi tras la nevoie de el, dar mai cu seama sa nu smiorcai dupa cinci minute ca vrei acasa, fiindca nu e bal, sa alergam la mama in brate dupa primul refuz la vals venit din partea divelor din caminul cultural.
Uite ca noi cu rezistenta avem, in Guvernul prezent, cele mai mari probleme. Pe timpuri, o Stanoiu, un Chiuariu n-aveau greturi, vedeau o anduranta ce-ar fi putut fi milenara, stand ca rocile la baza partidelor lor. Acum insa, dintr-o data, se frang straluciri de-o dupa-amiaza in coalitia cea noua. Dupa Stolo si Oprea, a plecat si Liviu Dragnea. Iar solutia nu este, cum ar fi fost normal, apelul la o persoana cu merite in apararea ordinii sau in administrare – din care poti gasi fara prea multa greutate in afara partidelor si chiar prin ONG-urile cu greutate –, ci… cumulul de functii. Propus pentru o simultana din doua fotolii, Dan Nica ne va obisnui cu gandul ca separarea puterilor si exercitarea lor de o singura persoana nu pot constitui decat un aspect al normalitatii.
