În numele ruperii USL nu înseamnă că Antonescu trebuie spălat de păcate, coafat, parfumat şi prezentat drept răul cel mai mic. Dar mai ales operaţiunea nu trebuie făcută de foştii săi adversari, indiferent cum se numesc aceştia.
Antonescu trăieşte aventuros. Se azvârle cu capul înainte într-o expediţie de cucerire a palatului prezidenţial din care riscă, cam 50%, să sfârşească îngropat la rădăcina copacilor fără număr sub care zac perdanţii alegerilor. Partidele sunt, de regulă, nemiloase când e vorba să-şi lichideze liderii care le-au dus la pierzanie. Năstase, Geoană, Tăriceanu sunt exemple locale pe care ar trebui să le studieze minuţios. Mai există şi altele, de pe meleaguri mai mult sau mai puţin îndepărtate. Lui Antonescu nu-i place riscul, dar n-are încotro. Viziunea cu pupitrul pe care scria „Administraţia Prezidenţială“, din spatele căruia se războia cu mai-marii lumii şi dictatorul dâmboviţean suspendat, nu-i dă pace. Nu i-a venit multă vreme să creadă că Ponta şi Voiculescu îi vor înfige cuţitul în spate şi-l vor lăsa fără candidatură. Vorba ceea, ce ştie tot satul nu ştie bărbatul. Forţat, a ales varianta aventuroasă, jucându-şi norocul şi cariera. Nu e totuşi o ruletă rusească, pentru că electoratul nostru e mai altfel. Uită repede, e pătimaş, n-are principii şi idealuri deşarte, ia mereu azimutul răului cel mai mic.
Citeşte continuarea textului în Revista 22.
