Pe măsură ce liderii Uniunii Europene s-au adunat la Riga pentru un summit cu cei șase membri ai “Parteneriatului Estic” al UE, mulți și-au amintit de întâlnirea dramatică de la Vilnius, din noiembrie 2013. Acolo, președintele de atunci al Ucrainei, Viktor Ianukovici, sub o puternică presiune rusească, a refuzat să semneze acordul de asociere UE-Ucraina, care fusese negociat din 2007 până în 2012.
Desigur, când Ianukovici s-a întors acasă, a trebuit să se confrunte cu mii de protestatari adunați în Piața Independenței din Kiev (Maidan). Hotărâți să-l facă să-și țină promisiunea de a semna acordul UE și de a nu duce Ucraina într-o uniune vamală cu Rusia, protestatarii au mobilizat țara. Ianukovici, eșuând în a-i elimina cu forțele sale de securitate, a fugit pur și simplu. Comportamentul Rusiei în Ucraina a făcut ca Parteneriatul Estic să devină mai important ca oricând.
Parteneriatul Estic a fost lansat în 2009, la inițiativa Poloniei și Suediei, țară în care eu eram ministru de Externe la acel moment. Scopul a fost de a răspunde dorinței Armeniei, Azerbaidjanului, Belarusului, Georgiei, Moldovei și Ucrainei de a implementa câteva dintre instrumentele de integrare care contribuiseră la transformarea țărilor central-europene și baltice în democrațiile – și membri ai UE – care sunt astăzi.
Parteneriatul Estic a fost văzut, de asemenea, ca un mod de a echilibra politica UE “Rusia, pe primul loc”. Resurse enorme au fost investite în relația cu Rusia, dar puține au mers către ajutorarea țărilor din vecinătate pe care Uniunea Europeană și Rusia le împart – inclusiv cel mai important dintre acești vecini, Ucraina.
Până în 2013, Parteneriatul Estic al UE nu a stârnit, aparent, îngrijorare la Kremlin. Subiectul nu a fost niciodată adus în discuție la numeroasele întâlniri bilaterale de nivel înalt, dar nici la vreo altă întâlnire la care eu am participat. Kremlinul l-a privit, cel mai probabil, ca irelevant.
Dar abordarea s-a schimbat după ce Vladimir Putin a redevenit președintele Rusiei în 2012. Principalul său proiect geopolitic a devenit crearea Uniunii Euroasiatice, despre care știa că nu poate avea succes fără a scoate Ucraina de pe traseul său european.
În timp ce viziunea UE pentru o “Europă mai largă” se bazează pe puterea moale, integrare europeană și construirea, pe termen lung, a unor instituții, politica lui Putin cu privire la o “Rusie mai largă” se bazează pe intimidare și violență. UE urmărește repere geo-economice pe termen lung, în timp ce Kremlinul acționează după o geopolitică de forță pe termen scurt.
Tocmai de aceea, la scurt timp după ce Ianukovici a decis să fugă în Rusia, “omuleții verzi” ai lui Putin au început să apară deschis în Crimeea, iar rachetele antiaeriene rusești Buk și batalioane rusești au răsărit în regiunea Donbas din estul Ucrainei. Prin anexarea Crimeii și alimentarea violenței separatiste în Donbas, scopul Kremlinului a fost, în mod clar, de a destabiliza Ucraina pentru a o aduce sub influența sa. Într-adevăr, însăși noțiunea unui stat ucrainean independent e pusă la îndoială deschis de către liderii ruși, inclusiv de către Putin.
În Riga, liderii Ue vor reafirma acordurile de comerț liber, considerate profunde și complete, încheiate cu Ucraina, Moldova și Georgia. Cel mai important semnal va fi dat de angajamentul UE că aceste acorduri vor fi aplicate. În ciuda unei propagande masive, a unei puternice presiuni economice și a unei agresiuni militare deschise, UE poate și va rămâne pe acest curs în Parteneriatul Estic și în ofertele făcute vecinilor săi.
Evident, nimeni din Europa nu trebuie să subestimeze provocările care urmează. Când am plecat de la sumitul din Vilnius, în 2013, am putut cu siguranță să văd cum se adună nori de furtună, dar nu am știut că Putin este pregătit să dezlănțuie atâta agresiune și dezordine. Acum, în Europa, avem toate motivele să ne pregătim pentru efortul pe termen lung necesar pentru a-i ajuta pe vecinii noștri pe drumul pe care l-au ales.
Dar pentru asta e nevoie de un mai puternic angajament european, atât politic, cât și economic, decât cel pe care l-am văzut până acum. Ucraina a fost guvernată prost decenii la rând și va trece printr-o vale a plângerii provocată de reforme până când va putea culege roadele asocierii și integrării cu UE.
Din păcate, e mult mai ușor pentru Rusia să alimenteze volatilitatea pe termen lung decât este pentru Europa să ajute la construirea stabilității pe termen lung. Dar să permitem Kremlinului și apropiaților săi să reușească ar însemna nu doar subminarea țărilor Parteneriatului Estic, ar putea pune în pericol însăși pacea în Europa. La urma urmei, apetitul vine pe măsură ce mănânci, ceea ce s-ar putea întâmpla și cu strategia Kremlinului pentru o “Rusie mai largă”. La un moment dat, riscul unei confruntări deschise între NATO și Rusia ar putea crește. Chiar și China, care pozează în prietenul și clientul Rusiei, ar trebui să ia în considerare consecințele pentru sine ale unui asemenea risc.
O confruntare trebuie prevenită. Prin confirmarea acordurilor Parteneriatului Estic, liderii UE vor demonstra că nu sunt pregătiți să consimtă la o nouă divizare a continentului în stil Yalta, care ar priva aceste țări de dreptul lor de a-și alege destinul.
Întâlnirea de la Riga nu va produce, cel mai probabil, nici o nouă inițiativă decisivă. Dar nici nu este nevoie. De la dezinformarea masivă până la tancuri și soldați aruncați împotriva Parteneriatului Estic din 2013, doar să rămânem pe acest drum este un semn puternic de succes. Și, în interesul stabilității pe termen lung în Europa, acest succes ar trebui să fie bine primit – chiar și în Rusia naționalistă a lui Putin.
carl bild
Carl Bild este fost prim-ministru și ministru de externe al Suediei.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
