Preşedintele Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, a declarat că eventuala limitare a deficitului bugetar la 3% nu şi-ar avea locul în Constituţie, pentru că ar pune limite guvernului în administrarea ţării. E cu putinţă ca un reprezentant de frunte al elitei juridice româneşti – vorba aceea, şeful Curţii Constituţionale, să nu ştie că o Constituţie este prin definiţie o limitare a guvernului, că avem nevoie de Constituţii tocmai pentru că nici un conducător nu a guvernat bine vreodată neîngrădit? De ce şi-o fi închipuit el că Franţa şi Germania, ţări curat constituţionale, aprobă asemenea reforme? Ca să-şi handicapeze guvernele? Mister. Am căutat pe dl Zegrean pe Google Scholar. Am găsit două referiri despre dânsul, şi nimic scris de el, nici măcar în limba română. I-am căutat mai departe biografia: a fost jurist la COMAT şi Electrica Bistriţa, pe urmă avocat şi parlamentar. Păi normal că nu ştie ce e aia o constituţie. În CV însă, fesenistul Zegrean, azi pedelist, şi-a scris că e părintele unei Constituţii – a noastră, sărăcuţa, care nu se putea apăra. Încă unul din cei zece mii de specialişti ai dreptei – foste stângi – româneşti. Ce se mai poate face cu el, că şcolile serale s-au desfiinţat? Poate să-l trimitem la o şcoală de vară, cu copiii care silabisesc Magna Carta.
După declaraţia omului de dreapta am căzut peste o declaraţie de stânga, pe un site nou şi simpatic, Criticatac. Este vorba de o doamnă Bazac, susţinând reformele lui Daniel Funeriu, care ar introduce integritatea în universităţi prin vreo trei articole din noua lege. Lasă că integritatea, mai ales la oameni educaţi care au discernământul binelui şi răului, cum se zicea în tinereţea mea în comisiile medico-legale, nu o introduci prin lege. Articolul doamnei, profesor doctor de altfel sau pe acolo, pornea de la demisia harismaticului ministru de Externe german după ce universitatea i-a retras doctoratul dovedit ca plagiat. Zicea povestea asta fără să-şi dea seama că ea contrazicea exact teza articolului ei, care era, în esenţă, că ministerul, deşi nici el integru, trebuie să fie cel care să facă ordine în universităţile neintegre. Or, exact invers s-a întâmplat în Germania, universitatea autonomă din Bayreuth e cea care a provocat căderea unui ministru, presupusul succesor al Angelei Merkel, retrăgându-i doctoratul. Nu e ciudat că românul mai are încă încredere că statul e cel care va face curăţenie, în vreme ce oamenii, chiar universitarii, sunt văzuţi ca putrezi? Sigur, deşi prin lege există comisii de etică în universităţi (reglementări scrise de nişte foşti colegi de ai mei de la SNSPA, care erau primii care se ilustrau prin nepotism, mafia manualelor şi altele), când am cerut procesul verbal al ultimei şedinţe a unei asemenea comisii în cercetarea pentru Universităţi Curate am descoperit că nu există aproape nici unul. Universităţile nu au probleme de etică, deci nu se ţin şedinţe: nimeni nu reclamă vreun plagiat, concurs aranjat, etc. Reforma Funeriu se bazează pe ideea că rectorii sunt oamenii răi din sistem. Prezumţie naivă: e evident că problema elitei noastre universitare nu e oligarhizarea, că e o problemă mult mai largă de acţiune colectivă. Unde există o masă critică de oameni de calitate se organizează ei singuri, nu au nevoie de lege să le spună că nu e acceptabil plagiatul. Dar, în rest, dacă universitarii au tot ce le trebuie să îşi cureţe universităţile şi nu o fac, te întrebi de cine ar trebui să le cureţe? De ei înşişi? Am căutat-o şi pe dna Bazac pe Google Scholar. Nivelul englezei şi spectrul lucrărilor sunt de nivel profesor de socialism ştiinţific reciclat, altfel, spre deosebire de şeful CCR, femeia e harnică şi pare să scrie mult (37 de articole în reviste ale unor ONG, sic). Ce mare avantaj pe studenţii în filosofie, că reformismul i-a trimis la pensie pe Sorin Vieru sau Mircea Flonta, lăsând generaţia educată sub comunism, de genul dnei Bazac să le îndrume lor lucrările de doctorat.
Am căşunat pe aceşti doi oameni că au trecut ieri prin cutia mea de email şi pentru că par serioşi susţinători ai formelor fără fond. Aş putea adăuga n exemple, ale unor clienţi mai vechi de ai mei, pe care nici nu-i cunosc, dar la care m-a frapat distanţa dintre ce ştiu de fapt şi obrăznicia cu care se autopropun publicului ca elite de referinţă, unii cu studii în Occident, dar care nu au învăţat acolo că e imoral să ocupi posturi fără concurs pentru care nu ai nici o pregătire, gen Mihai Neamţu, care mai nou îşi etalează mediocritatea plictisitoare şi pe ecranele publice. Asta e elita locală. Ea conţine personaje diverse, de la Boc, autorul de omagii ceauşiste în reviste UASCR, la Ponta, baschetbalistul francofon care studia cu Rodica Stănoiu, la Crin, care a rămas repetent ca să fie cu nevasta, la Cristi Preda, care înainte de revoluţie primise oferta să lucreze la Scânteia (omagiu stilului de lemn şi unei origini sănătoase) şi care a construit un departament de ştiinţe politice fără nici o lucrare ISI, la stafful fin al lui Emil Constantinescu, întreţinut de Felix şi Patriciu. Majoritatea miniştrilor care au construit România formelor după 1989 erau minim educaţi (cu câteva excepţii). Ţara noastră a avut totdeuna o elită subţire şi oportunistă, dar de bine de rău măcar era educată: din 141 de miniştri câţi s-au perindat de la venirea lui Carol 1 până la primul război mondial (cinzeci de ani) 101 aveau studii în Franţa, restul – cei mai mulţi – erau educaţi în Germania.
Ce înţeleg eu prin elită? Definiţiile mele sunt sociologice şi funcţionaliste. Grupurile sunt ceea ce fac. Elita ocupă poziţii monopolistice şi controlează accesul neaveniţilor. Elitele universitare, politice, intelectuale, etc, fac găşti de clienţi ca să exploateze rente (de la stat, prin partide, dar şi Patriciu sau Vântu sunt buni când dau), de asta îşi petrec tot timpul apărându-şi pretenii şi lătrând la găştile rivale. Modelul de organizare e colectivist, oamenii avansează în virtutea aparteneţei la un grup şi a relaţiilor personalizate cu şeful de catedră, de partid, de clan, etc. Nu doar politicienii sunt aici: ar trebui să includem, pe dreptate, de la gedesistul umanist care în douăzeci de ani nu a aflat cine e poporul, unde locuieşte el şi de ce nu vine la dezbaterile GDS, la contestatarul său obscur, gen unul Ciprian Şiulea, care se ilustrează prin sublima ignorare a teoriei, manifestată prin lipsa plicticosului obicei academic de a citi şi cita pe cei care – în general mai autorizaţi – s-au pronunţat pe orice temă înaintea lui. Faptul că unii se grupează la dreapta şi alţii la stânga este doar de necesitate: trebuie să ştim unde e fiecare în societatea asta, ca să ştim când ne vine rândul la bucate.
Din fericire, că nu am totdeauna numai ştiri proaste, numărul meritocraţiei începe de câţiva ani buni să devină semnificativ. Meritocraţii sunt cei care acced anumite poziţii pe merit şi în mod impersonal (îşi trimit Cvul, dau un examen), au în comun educaţia bună şi faptul că sunt triaţi prin concursuri deschise. Dar formează rareori grupuri, şi atunci mai degrabă asociaţii profesionale structurate pe relaţii orizontale. De circa zece ani, de când primele generaţii de tineri plecaţi la studii şi-au căpătat doctoratele în Occident noi am început să avem un număr considerabil din aceştia, între timp ajunşi profesori, economişti principali în bănci de rangul întâi, experţi la ONU. În domeniul de interes social maxim, politici publice, am adunat două sute de nume. Ei sunt fie oameni care au o diplomă în politici publice sau în domeniu apropiat, fie deja lucrează pentru vreo organizaţie prestigioasă din domeniu. Majoritatea nu sunt azi în România. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi conectaţi, atraşi, consultaţi, folosiţi, etc. Aş vrea să subliniez că am mare respect şi pentru oamenii din domenii neaplicate – de la matematică la filosofie – dar nu mă ocup eu de ei. Eu am vrut să prezint pentru prima oară cum arată profilele unor meritocraţi în politici publice, că am început să avem o masă din aceştia (baza de date e deschisă pentru nume noi, vedeţi aici, dar există şi nişte criterii, recomand şi ziariştilor). Puţinele ţări care au reuşit în dezvoltare, Chile sau Coreea de Sud, sunt exemple de succes a meritocraţiei. Până prin anii şaizeci, majoritatea judecătorilor seniori coreeni erau educaţi în Japonia; din şaptezeci încoace numărul judecătorilor sud-coreeni cu diplome din SUA a devenit mai mare. În Chile, elita financiar-bancară de la Pinochet încoace vine din marile şcoli americane de business.
Pe scurt, nu e nimic în neregulă cu a fi român. În societăţile deschise, românii de valoare devin meritocraţi. În societatea noastră, ei sunt „elite” şi reproduc cu entuziasm colectivismul şi particularismul autohton (când nu şi dandismul), sabotând din greu depăşirea formelor modernităţii spre un fond mai de substanţă europeană. De asta, marele nostru test nu o să-l dăm în Occident, deşi trag nădejde că unii născuţi în România vor mai lua premii Nobel pentru ştiinţă. Ci acasă, unde societatea meritocratică e mai departe de noi decât a fost vreodată.