Măsurile adoptate de Guvernul Boc privind reducerea salariilor bugetarilor, precum şi a pensiilor şi a aproape tuturor programelor de asistenţă socială – indiferent dacă sau nu considerate necesare, deşi nu puţini sunt aceia care apreciază că puteau fi evitate – nu vor scoate România din criză, pentru că, pur şi simplu, nu asta este natura lor. Dimpotrivă, vor adânci recesiunea, cel puţin prin comprimarea consumului, şi vor avea acest efect tocmai când România va intra la plată cu grosul rambursării împrumutului de la FMI-UE, pentru care doar o revenire economică prealabilă să fi putut rezolva ceva! Sarcina anuală de plată ajunge peste doi ani la dublul economiilor scontate pe baza restrângerilor actuale de salarii şi pensii şi nici prelungirea acestor restrângeri împreună cu aproape inevitabilele creşteri de impozite nu vor putea acoperi resursele financiare necesare. Iată cercul vicios în care măsurile respective au vârât România, condiţii în care apare de neevitat şi un al doilea împrumut-mamut de la FMI, cu care să fie plătit cel actual. Inutil de insistat asupra implicaţiilor acestuia: o prelungire a cercului vicios probabil pentru decenii!
De fapt, pentru a fi drepţi, nu măsurile cu pricina au vârât România în cerc vicios, ci însuşi acordul cu FMI încheiat în 2009 şi împrumutul însoţitor, care, pe de o parte, au dat posibilitatea unei amânări costisitoare a ajustărilor necesare în sistemul public şi, pe de altă parte, au pus statul român – jerpelitul stat român – să salveze, pe cheltuiala contribuabilului, subsidiarele băncilor străine din România, rămase fără finanţare din partea mamelor lor din Occident. Era de aşteptat să se întâmple ceea ce s-a întâmpla! Măsurile în discuţie n-au făcut decât să izvorască inerent din acordul cu FMI şi împrumutul însoţitor.
Înainte de acordul cu FMI, lucrurile erau destul de clare pentru a şti la ce să te aştepţi. Şi oameni cu capul pe umeri au spus aceste lucruri extrem de simplu. Delirul 2004-2008 va fi venit oricum la plată. Creşterea economică bazată exclusiv pe consum din import nu fusese absorbită în economie şi urmările ei veneau oricum la decont, cu criza sau fără criza internaţională. În ani, plata facturii, cel mai probabil, ar fi durat cel puţin la fel de mult precum delirul însuşi. În cinci ani însă, România o putea lua de la început. Pierdea circa patru-cinci ani pe calea dezvoltării, totul fiind ca erorile giganteşti din perioada 2004-2008 să nu se fi repetat.
Acordul cu FMI a mărit fabulos nota de plată. La costul în sine al facturii s-a adăugat costul împrumutului uriaş. Iar costul sporit, împreună cu amânarea cu un an a ajustărilor, a dublat numărul de ani pe care se va întinde decontarea notei de plată. Sunt tot atâţia ani pierduţi pe calea dezvoltării! Chiar şi în cazul puţin probabil al nerecurgerii la un nou împrumut la FMI, traseul este pecetluit. Deja 2010 va fi al doilea an de cădere. 2011 va fi, probabil, unul cel mult de convalescenţă. După care, din 2012, intră dramatic la rambursare grosul din împrumutul de la FMI-UE. Vor fi necesare noi amputări de genul celor actuale. Revenirea economică este aproape imposibilă în această perioadă. Pe investiţiile străine nu se poate conta. În noul context internaţional, acestea nu vor veni în ţările perdante, iar politiceşte vor fi împinse spre zona euro, ca să consolideze ce mai poate fi consolidat în redutele principale. Remiteri de la lucrătorii români din străinătate – slabe speranţe! Băncilor străine din România nici prin gând nu le trece să reia creditarea. De altfel, pentru cine?!, căci vor avea mereu mai puţini clienţi.
Şi, tocmai într-o asemenea perioadă, statul român va fi în faliment şi cu obligaţia externă expresă de a nu se împrumuta decât din ce în ce mai puţin. Abia prin 2014 ne vom trezi că am ajuns cu consumul în 2004! Şi, mai grav, cu un stat nu liber de datorii ca în 2004, ci cocoşat de datorii, pe care FMI l-a pus să le preia de la sectorul privat străin, ca un nabab tâmpit ce este.
