De la o vreme mi se pare ca inteleg tot mai bine tarisoara asta, drept care pot spune cu toata convingerea ca in mod sigur am ajuns sa o iau razna. Pentru multa lume, Romania este locuita de cetateni. Pentru mine, populatia ei se imparte in autoturisme si cástele superioare. La nivel stradal, noi, platitorii de caste – o minoritate uriasa, tinuta bine in chingi –, suntem terorizati de masini. Cine nu ma crede sa iasa pe strada sau, daca socoteste ca asta ar cere un efort prea mare, sa arunce o privire pe fereastra. Va observa ca, an dupa an, tot mai mult, taraboantele au impanzit locul, transformandu-l intr-o jungla cotidiana. Spre deosebire de alte blocuri, cel in care locuiesc eu nici macar nu a simulat ca ar avea vreo alee pietonala, un tufis de verdeata sau un spatiu de joaca pentru copii. E de data recenta si hulpavii care l-au proiectat au vandut nu numai garajele de sub el, ci si fiecare patrulater de beton de sub balcoane, pana in zid.
Sa mergi oriunde, si pana la alimentara din colt, inseamna sa te strecori vinovat printre doua oglinzi retrovizoare, sa risti tipetele enervante ale unei alarme care se declanseaza pe neasteptate, sa faci "olé!", ca la corida, cand te depasesc cei ce vin din fata ori ceilalti care se apropie cu pneuri moi, pe nesimtite, dindarat.
Sa indrazneasca sa-mi spuna cineva ca asta e normal, ca nu inspir gaze toxice si noxe zi dupa zi, ca e un semn de libertate si prosperitate faptul ca fiecare si-a cumparat masina. Poate ca da. In alte parti. La noi mesajul e altul, si anume: ca masinile imi guverneaza viata mai mult decat o poate face decizia primariei, legea sau atat de performanta noastra clasa politica. Autoturismele au desfiintat orele de varf, permanentizandu-le, au desfiintat trotuarele, incalecandu-le de-a lungul si de-a latul, au adus in orase un alt cod comportamental decat cel bazat pe respectul omului si pe politete. Iar faptul ca ele conduc rezulta cu limpezime si din aceea ca nici o autoritate publica nu e in stare sa le faca nimic.
Parlamentul a votat ridicarea imunitatii lui Adi Nastase? si ce daca?! Cine isi mai face iluzii ca asa ceva l-ar privi? Daca ii merge bine sau rau fostului premier pesedist, pe el si ai lui ii pasioneaza, nu pe mine. Eu ma strecor pe strazile poluate cu senzatia ca sunt un Robin Hood amenintat de metale. Cred ca nici nu mai stiu umbla normal pe o strada pustie si dreapta. Il judeca pe Adi? Treaba lor. E casta lor, lumea lor, batalia le apartine. Dupa douazeci de anisori de coruptie il trimit la vatra pe unul singur. Multumesc, am mai vazut asta si cu vinovatii Revolutiei. Nici o condamnare serioasa, nimic. Iar faptul ca Nastase e cicalit de anticorupti nu inseamna necesarmente o condamnare. Romania politica trebuie sa dea Europei Comunitare un semnal de buna purtare, de indreptare a naravurilor de cardasie intru coruptie. Ei, daca e necesara sacrificarea unui pachiderm, ma rog, vor fi cazut si ei la un fel de invoiala…
Daca lumea de jos ar fi un pic mai educata, daca oamenii s-ar respecta unii pe altii, daca autoritatile ar penaliza automobilistii abuzivi asa cum se cuvine, daca s-ar reinventa rondourile cu flori si strazile pe care sa incapa doi insi unul langa altul, poate ca m-as gandi ca punerea sub acuzare a lui Nastase are o legatura cu bunul-simt si cu nevoia reala de justitie. Dar sa fim seriosi. Intre lumea imunda, coplesita de necazuri, pe care masinile o inghesuie tot mai mult pe carosabil, expunand-o accidentelor si aratandu-i cat de vulnerabila si lipsita de aparare este, pe de o parte, si cástele guvernante, beneficiare ale tuturor privilegiilor, care taie si spanzura, vazandu-si de calculele lor, groapa se lateste si se adanceste mereu.
In douazeci de ani, nici un condamnat serios pentru crimele Revolutiei. In doua decenii, nici un mare corupt. In anii de la Revolutie incoace, un singur spion – hahaha! – si un singur terorist (ala in slapi, de la Lugoj! Da, omul cu buteliile…).
De fapt, nimic neverosimil. Sufocate de masini, strazile au devenit jungle brazdate de poteci nesigure. Suntem niste munteni care ne furisam pe poteci abrupte, printre carcasele de tabla. Am schimbat decorul, dar parasim din nou istoria intrand in suburbiile ei murdare si lipsite de perspectiva. Pentru oamenii obisnuiti nu mai pare sa fie destul loc in tara asta de baroni aroganti. Subistoria ne paste inca o data, iar ca sa ne putem interesa cu folos de ceea ce se petrece la palat, ar trebui, aidoma solului dintr-o parabola de Kafka, sa traversam ere. Numai ca, in loc sa se reduca, distantele cresc.
