George Becali are la activ trei[*] condamnǎri penale şi încǎ vreo douǎ dosare în curs de investigare. Pentru oricine, el se încadreazǎ cu asupra de mǎsurǎ în definiţia infractorului de drept comun. Cu toate acestea, conform unei serii de sondaje IRES (realizate în sǎptǎmâna ce a urmat arestǎrii sale), o majoritate de 54-58% îl considerǎ victima unor decizii cu caracter politic.
Personajul este o creaţie a mass-media, pentru cǎ fǎrǎ simbioza perfectǎ cu majoritatea televizinilor nu ar fi trebuit sǎ intereseze pe nimeni. I-a fost creatǎ imaginea unui bun creştin, care dǎruieşte celor bogaţi şi bisericilor. E smerit faţǎ de Dumnezeu (şi în general, faţǎ de cei puternici) dar e trufaş şi insultǎ pe oricine îndrǎzneşte sǎ-i stea în faţǎ. Nu prea ştie el multǎ gramaticǎ, dar asta-l apropie de “popor”. Socoteşte cǎ oricine poate fi cumpǎrat (se pare cǎ de multe ori i-a reuşit), ceea ce e destul de aproape de judecata majoritǎţii concetǎţenilor noştri. Dispreţuieşte oamenii legii (deşi pânǎ zilele trecute a fǎcut parte din Comisia juridicǎ a Camerei Deputaţilor), faţǎ de care se aratǎ însǎ umil atunci când se simte strâns cu uşa – comportament destul de rǎspândit în jurul nostru. E ceea ce se cheamǎ un şmecher, ceea ce-l face simpatic (inclusiv pentru primul-ministru, dupǎ cum a ţinut acesta sǎ ne spunǎ).
Chiar dacǎ existǎ premizele unei simpatii din partea publicului, trebuie sǎ constatǎm cǎ, în momentele importante, acesta l-a tratat cu discernǎmânt. În decembrie, atunci când candidase pentru un mandat de deputat, obţinuse 60,9% din voturile alegǎtorilor din colegiul bucureştean 25, în condiţiile unei prezenţe de 44,4%. Cu alte cuvinte, se situase la media formaţiunii din partea cǎreia candidase, fǎrǎ a aduce valoare adǎugatǎ. Atunci când a candidat pe cont propriu, pentru Primǎria Capitalei, a trebuit sǎ se mulţumeascǎ cu 3,2% din voturi.
Când a fost arestat, subiectul a monopolizat zile la rând ecranele televizoarelor. Tonul general a fost – cu mici excepţii – cel de compasiune, atât din partea comentatorilor cât şi a politicienilor. S-a divagat la nesfârşit pe marginea “dramei umane”, a nenorocirii care i s-a întâmplat bietului om. Permanent, s-a trecut cu vederea evidenţa cǎ nu un ne-noroc l-a dus pe Becali în spatele gratiilor, ci propriile-i fapte. A fost adusǎ în discuţie tragedia din familie, s-a povestit despre fiicele care nu mai pot merge la şcoalǎ, despre soţia care a trebuit sǎ amâne tǎierea moţului finului. Toate, ca şi cum ar fi fost singurul deţinut care are acasǎ soţie şi copii, ca şi cum toţi fiii de puşcǎriaşi ar trebui sǎ abandoneze şcoala.
Deraiajul total mi s-a pǎrut cǎ s-a produs atunci când latifundiarul din Pipera a fost considerat (între alţii, de cǎtre deputatul USL Codrin Ştefǎnescu) a fi deţinut politic. Ca şi cum faptele pentru care a fost condamnat (lipsire de libertate şi complicitatea la abuz în seviciu) ar fi delicte politice. Ştim cǎ au existat persoane indezirabile politic care au fost condamnate pentru delicte de drept comun inventate, dar chiar poate fi luatǎ în serios ipoteza cǎ Gigi Becali ar fi constituit pentru cineva o ameninţare, din punct de vedere politic?
Mai nou, la locul de detenţie vin în pelerinaj cǎlugǎri de la Muntele Athos (şi iarǎşi televiziunile se aliniazǎ, de la B1tv la Antena 3 şi România TV, în a glosa ore în şir pe marginea aşa-zisului eveniment). Încetul cu încetul, se va ajunge la a-l confunda pe infractor cu un fel de martir al creştinǎtǎţii.
Acest jalnic spectacol mediatic are drept efect imediat o totalǎ confuzie a valorilor. Atunci când memoria martirilor exterminaţi în gulagurile comuniste este întinatǎ prin asocierea cu infractorul de drept comun, atunci când despre cel condamnat pentru infracţiuni dovedite se spune cǎ “i s-a întâmplat o nenorocire” ca şi cum i-ar fi luat casa foc sau i s-ar fi îmbolnǎvit copilul, distincţia între cinstit şi necinstit, între bine şi rǎu devine imposibilǎ.
Ca efect colateral, este indusǎ ideea cǎ oricui i se poate “întâmpla” sǎ ajungǎ a fi condamnat, ceea ce compromite însǎşi ideea de justiţie. Nu e de mirare cǎ, în seria de sondaje citatǎ mai sus, între 58% şi 60% din respondenţi declarǎ cǎ nu au încredere în justiţie. Ce-i drept, şi instituţiile care reprezintǎ justiţia au partea lor de vinǎ. Când se pronunţǎ o condamnare dupǎ 14 ani de la producerea faptei, când un complet achitǎ, iar altul condamnǎ aceeaşi faptǎ, e uşor sǎ prezinţi publicului sentinţa finalǎ drept un rezultat al hazardului. Dar aici nu e vorba despre un tribunal sau un judecǎtor, ci despre distincţia care trebuie fǎcutǎ între omul cinstit şi infractor.
––––––––––––––––––-
[*] Acest text a fost scris înaintea pronunţǎrii deciziei în dosarul “Valiza”. Având în vedere autodenunţul referitor la comiterea unui fals, este probabil cǎ şi aceastǎ speţǎ va fi pronunţatǎ o condamnare, cu sau fǎrǎ suspendare.
