O mare de piatră cubică acoperă neinspirat Piața Unirii, sub umărul Tâmpei, la doi pași de Scheii Brașovului. Dar, dacă stai cu spatele la hotelul Coroana Brașovului, în față ți se deschid porțile vechi ale Bisericii Sfântul Nicolae, iar gardul de zid urcă în dreapta ușor, către Tâmpa. O poartă îngustă te duce parcă într-o altă lume.
Cronicile scriu că biserica s-a ridicat la 1292, iar o dată cu biserica s-ar fi înființat aici și o școală ortodoxă. Biserica și școala sunt pomenite și într-o Bulă papală la 1399. La 1495, preotul Bratu din Schei scrie prima scrisoare în limba română. Diaconul Coresi tipărește primele cărți în română tot aici, la mijlocul secolului al șaisprezecelea. Parcă unde te învârți în Piață te prinde istoria de mână…
Am intrat prin poarta îngustă în curtea Casei Barac, numită așa după Ioan Barac, dascăl și poet al Școlii Ardelene. La 1802, românii din Schei au înființat o școală cu trei clase, Ioan Barac fiind numit „dascăl mare“. Scheienii au mai cumpărat câteva case în Piața Prundului, cum se numea mai demult Piața Unirii, pentru copiii români. Și, la câteva sute de metri de intrarea în Cetatea Brașovului, în Prund, au pus umărul la construcția școlii românești.
În Casa Barac stau acum depozitate șase mii de cărți vechi și peste treizeci de mii de documente. Casa s-a ridicat la 1773 și nu a fost reabilitată niciodată. Este o extensie a Muzeului Primei Școli Românești, aflat în curtea bisericii, și este într-o stare rea, de parcă ar fi fost părăsită. E o clădire de patrimoniu, scrie în actele oficiale. Pereții sunt scorojiți, iar dacă plouă afară, plouă și peste patrimoniul neprețuit dinăuntru. Nici nu știi cum de mai stă în picioare. Pe de-o parte, o sprijină biserica, pe cealaltă – Tâmpa.
Mărunt și parcă neliniștit, cu un barbișon alb, la fel ca și părul, părintele Vasile Oltean păstorește Muzeul Primei Școli Românești de 49 de ani. E filolog, profesor, muzeograf, preot și sufletul acestui complex monument românesc. E întotdeauna bucuros de oaspeți. Nu e neliniște ceea ce am văzut, e vioiciune. Se încarcă în timp ce povestește, te ia cu el în istorie când te plimbă printre manuscrisele depozitate în odăile vechi.
Reabilitarea casei ar costa cam șapte sute de mii de euro. Un plan de reabilitare există, dar nu sunt bani. Casa ține de biserică, iar din acest motiv până acum nu au putut fi accesate fonduri europene. Primăria și Consiliul Județean par legate de mâini din același motiv – deși este clădire de patrimoniu, nu se află în… patrimoniul acestor instituții.
Părintele Oltean a înființat Fundația Prima Școală Românească și a lansat o campanie de strângere de fonduri. “Dați un leu pentru muzeu“ stă scris, cu litere mici, pe website-ul muzeului, la pagina “Contact“. Îl întreb de promovare și-mi spune că nu se pricepe prea bine la mijloacele acestea noi de comunicare. Chiar și telefonul mobil e unul vechi, cu taste.
Dar i-ar prinde bine orice mână de ajutor.
O echipă a unui săptămânal brașovean – Gazeta Brașovului – a deschis căile de comunicare. De vreo două săptămâni, o pagină de Facebook intitulată “Colegi la Prima Școală Românească“ adună like după like. Personalități ale Brașovului, din oraș sau de oriunde, trimit mesaje de încurajare. Pagina te trimite către contul Fundației. Ziarul a publicat și în ediția sa tipărită detaliile proiectului, iar brașovenii vin și donează bani. Mulți, puțini, dau o mână de ajutor. Săptămâna aceasta, același ziar va tipări zece mii de cărți poștale, din a căror vânzare se vor aduna bani pentru muzeu. Toți donatorii, mari și mici, vor fi menționați cu nume și prenume într-un catalog alcătuit special pentru acest proiect. Prima Școală Românească va intra mai puternic în circuitul turistic și se va pune accent pe excursiile școlarilor. Piața Unirii din Brașov își îngroașă poziția pe harta României.
Proiectul brașovenilor este unul al solidarizării pentru bine. În general, manifestările pe care
le-am văzut au fost mereu împotriva a ceva, orice, și au fost marcate de îndârjire și furie. Au fost explozii ale unei stări de nemulțumire. De această dată, solidaritatea este a construcției.
O participare fermă, dar încărcată de un firesc pe care nu suntem obișnuiți să îl trăim. Acolo, în Prund, sub umărul Tâmpei, de unde coboară Junii în Cetate, catalogul Primei Școli Românești ne așteaptă pe toți.
