Exista in educatie o idee despre evaluarea prestatiei discipolilor – elevi sau studenti –, care, fara a face obiectul unei norme scrise, este mentinuta, in general, in atentie de toti profesionistii domeniului. Ea se refera la evidenta ca intr-un grup de discipoli (o clasa, o grupa de studenti, un an de studiu) prestatia lor va fi, in mod previzibil, inegala, unii nefacand fata cu brio sarcinilor invatarii, altii descurcandu-se binisor, iar altii stralucind. Drept urmare, si notarea va reflecta aceasta stare de fapt, inscriindu-se intr-o curba a lui Gauss. Pe aceasta, George Pruteanu o arata ca fiind "distributia valorilor in grupuri mari si aleatorii (adica fara selectii prealabile), care corespunde si logicii bunului-simt – putini la extremitati (foarte rau si foarte bine), multi la mijloc (mediocru)". Urmand aceasta ordine, daca numarul corigentilor (sau al "picatilor" la un examen) depaseste o proportie rezonabila – sa zicem jumatate din total –, problema nu mai este a discipolilor, care n-au invatat, ci, foarte probabil, a evaluatorului, care si-a stabilit standarde prea inalte sau nu a muncit eficient cu invataceii pentru a-i aduce in interiorul grilei de evaluare cu o cantitate (si calitate) a cunoasterii rezonabile.
Nu despre educatie vreau insa sa vorbesc acum, ci despre circumstanta ca felul acesta de a pune realitatile in ecuatie se poate aplica si chestiunii bugetare ajunse in stadiul discutarii ei in Parlament. Nu ai nevoie de multe argumente pentru a sti daca lucrurile sunt sau nu in ordine cu proiectul de buget pe 2009 (uite ca au si trecut aproape doua luni din noul an!). Daca tii seama de numarul interpelarilor alesilor pe aceasta tema – circa sapte mii –, ai imaginea unei profunde, grave inadecvari. Conform oricarui calcul in grila lui Gauss, fie ca raportezi, cum s-a facut deja, aceste interpelari la numarul parlamentarilor, fie ca iei drept reper capitolele din proiectul bugetar, rezultatul in cifre ramane tot departe de standarde, inflationist, nerezonabil. Acest aspect este cu atat mai demn de interes cu cat – nu trebuie uitat – Guvernul nu este in tensiune cu o majoritate parlamentara ostila, PSD si PDL asigurand o majoritate neproblematica in Legislativ.
Ce se intampla atunci? Din doua, una: ori bugetul este foarte rau proiectat (s-a spus deja de catre unii acest lucru), ori Parlamentul nu se ridica la inaltimea sarcinii: anume, aceea de a reflecta pe marginea prioritatilor unui an decretat ca fiind unul de criza. Oricare dintre cele doua raspunsuri posibile evidentiaza o neplacuta inadvertenta, fiindca ori avem un Guvern prea putin competent, prin expertii sai, sa produca un buget viabil, adaptat la nevoile momentului, ori, in cealalta varianta, Legislativul este ageamiu, lucrand diletant, obstructionand – voluntar sau involuntar, din prea mult zel si prea putina cunoastere – eforturile Executivului de a frana eficient evolutiile negative ale economiei noastre.
In calitate de cetatean, nu am nevoie sa stiu mai mult. Pot veni marii nostri contabili sa-mi faca demonstratii pe tabla, a la Varujan, conform carora este foarte bine gandita impartirea pe capitole a bugetului proiectat sau marimea cifrelor din dreptul fiecarei rubrici, cum pot veni si altii, la fel de pregatiti, sa-mi demonstreze ca intre ceea ce se poate colecta prin cele peste o suta de taxe care imi impovareaza viata, pe de o parte, si nevoile curente la care e inhamat statul, pe de alta parte, se casca o groapa tot mai larga. Acestea sunt deja detalii, iar in disputa dintre smecherii cifrelor astronomice nu vad de ce as intra. Nu poate fi mai simplu decat sa te vari cu inconstienta in discutia dintre doi doctori care nu cad de acord asupra unui diagnostic. Pur si simplu, nu asta e treaba mea. Deja am inteles destul: ca se configureaza disfunctii grave intre Guvern si Parlament pana si la capitolul – banal si anual repetabil, chiar daca nu si simplu – stabilirii cheltuielilor curente (plati, investitii, altele).
Datorita acestei aritmetici simple, si pentru ca tot am pornit cu exemple din invatamant, ma intreb daca nu cumva, in contextul reformarii educatiei in consens cu principiul invatarii pe durata intregii vieti (in engleza asta se cheama long life learning), s-ar putea introduce niste cursuri, module, masterate, stagii – ceva, acolo – la dispozitia alesilor tarii, indiferent dinspre ce profesie vine fiecare, unde acestia sa deprinda, intr-o maniera mai profesionalizata decat pana acum, ideea coerentei intre gandire si actiune, a solidaritatii si consecventei cu o linie de gandire-actiune politica, respectarea marilor norme ale bunului-simt si aplicarea, la propriile planuri de-acasa, a corectiilor constrangatoare ale realitatii, dincolo de interesul personal, de partid sau, pur si simplu, demagogic, abstract.
Nu in ultimul rand, ar merita prevazute si niste ateliere in care sa se dezbata diferentele dintre tara virtuala si cea reala, dintre intelesul geografic si cel demografic si antropologic al ideii de tara, dintre ideea abstracta de cetatean si cetateanul concret, exasperat si gata sa iasa in strada la spectacolul etern si monoton reluat al incompetentei de la varf.
