În materie de cercetare ştiinţitică – una dintre ramurile, în principiu, de vârf ale avangardei elitelor intelectuale, pentru că, la urma urmei, ea lărgeşte şi adânceşte cunoaşterea contemporană – lucrurile stau rău în România de destul timp. O nouă modificare în acest domeniu a stârnit şi continuă să stârnească nedumeriri şi proteste. Faptul este normal într-o ţară unde cercetarea îşi caută drumurile nu dintr-o lipsă de vocaţie, ci pentru că sistemul ei este subalimentat şi „virusat”.
De astă dată chestiunea în dezbatere este cea a evaluărilor de proiecte. Ultima tendinţă fusese a implicării substanţiale a unor evaluatori străini, dar acum Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS) anunţă că „prin impunerea utilizării unui număr de evaluatori străini cel puţin paritar cu numărul evaluatorilor români, costurile operaţionale au crescut în mod semnificativ la peste 40 miliarde de lei la ultima competiţie, iar calitatea rezultatelor evaluării nu pare a fi evoluat semnificativ”.
Faţă cu această… evaluare a evaluării internaţionalizate, „Asociaţia Ad Astra doreşte să atragă atenţia asupra mesajului alarmant transmis de către «Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică» (ANCS), … prin care se prefigurează reducerea numărului de experţi străini implicaţi în procesul de evaluare a proiectelor de cercetare. Considerăm că o asemenea măsură ar afecta în mod grav calitatea procesului de selecţie şi, de aceea, credem că ea trebuie să preocupe întreaga comunitate ştiinţifică românească”.
Chestiunea implicării cât mai intime a experţilor străini, nu doar în evaluări, ci chiar în cercetarea românească – prin cooperări, publicaţii comune, stagii la unităţile partenere în contrapartidă, găzduirea studiilor româneşti în reviste străine şi publicarea cercetărilor străine în publicaţii româneşti, evaluări – s-a pus încă îndată după revoluţie, cu acuitate. Faptul era urmarea unui instinct normal, care aduce în comun intelectualii la masa dialogului specializat încă din Renaştere, cu bucuria beneficiului comun şi al clarificărilor necesare, fie ele şi polemice, dar şi a unui context politic care rupsese, practic, România cercetătorilor şi a publicaţiilor ştiinţifice de restul lumii, izolând-o şi creând condiţiile unei vaste rămâneri în urmă. Racordarea universitară la sistemul Bologna, adoptarea sistemelor infrapaginale şi a instrumentelor erudite de tip occidental, strădania publicării în limbi de circulaţie internaţională şi prezenţa românească în anuare şi reviste ştiinţifice cât mai prestigioase de peste hotare au fost, alături de bursele „dincolo” şi de stagiile de cercetare peste hotare, paşi şi etape ale unei integrări care s-a dorit şi se doreşte a fi un parteneriat corect şi deplin profitabil pentru sistemul cercetării europene.
De la o vreme s-a înstăpânit însă, tot mai mult, în mintea unora dintre factorii de decizie, ideea că, aşa cum marfa „de afară”, „din butic” e cea mai preţioasă, şi cercetarea care vine din interiorul ţării nu poate fi decât de calitatea a doua. Nu e vorbă, în destule cazuri lucrurile chiar stau aşa, dar nu neapărat din pricina cercetătorilor în primul rând. Un prim factor discriminator este subfinanţarea acestor activităţi la noi. Urmările practice ale situaţiei respective sunt două: pe de o parte, cercetătorii din România lucrează în condiţii improprii, sub standarde, astfel încât, atunci când survin, rezultatele spectaculare sunt un soi de excepţii miraculoase. Pe de alta, mirajul mai bunei preţuiri a cercetătorilor, atât financiar, cât şi ca investiţie sau satisfacere a orgoliului lor creator, îi duce pe cei mai promiţători dintre românii din acest domeniu în exteriorul ţării. Ambele situaţii reduc prestigiul cercetării româneşti la o situaţie de precară supravieţuire şi la realizări impredictibile, păgubind-o de vârfurile pe care, totuşi, şcoala românească le-a pregătit, predestinându-le, datorită conjuncturii istorice, exportului, exilului.
Anul acesta, cu prilejul sesiunii de depunere a proiectelor postdoctorale – deci la un nivel de vârf al cercetării – s-a atins o cotă de slugărnicie memorabilă, de proporţii istorice. Candidaţilor li s-au solicitat toate înscrisurile din dosare în… limba engleză. Identificarea României ştiinţifice cu o colonie anglo-saxonă nu poate fi încurajată decât de nişte decidenţi iresponsabili, cărora nu le pasă nici de 1821, nici de 1848, nici de 1859 şi nici de 1877; necum de 1918. Am avut parte, slavă Domnului, de evaluatori străini – în politică – şi după Adrianopol, şi după Paris, şi după Versailles. Intrarea României în U.E. ca partener egal al membrilor anterior acceptaţi în comunitate a însemnat, pentru mulţi dintre noi – şi poate şi pentru câţiva, măcar, dintre cei ce ne primeau alături – un parteneriat în care românii să participe la rezolvarea agendei comune şi a chestiunilor de interes vital pentru noi şi ceilalţi, nu angajarea unor lachei timoraţi, a unor spinări greţos plecate, a unor capete obtuze. Există tradiţii ale cercetării pe care ţara noastră le poate onora şi pe care nu are de ce le ignora, mai cu seamă că era computerelor aduce instrumentele necesare, dacă nu în garajul propriu, ca în cazul lui Bill Gates, atunci în casele fiecăruia sau în birourile de la serviciu. Auzim zilnic de cercetători românui la NASA, la Hollywood, în diverse universităţi occidentale. Cât despre cei de acasă, generalizăm nepermis, lipindu-le pe frunte etichete dispreţuitoare şi josnice. Obsesia recunoaşterilor internaţionale cu orice preţ a detronat de mult necesarul sentiment de onoare şi de demnitate, aşa încât nu îl mai vedem nici acolo unde chiar există. Ruşinos lucru. Fiindcă cercetarea noastră ar trebui să servească, totuşi, şi… România.
Problema cu evaluatorii străini nu este nici că iau banii româneşti – nu prea mulţi – şi îi duc la ei acasă, nici că înlocuiesc o serie de evaluatori români integri şi demni de încredere prin cunoştinţele lor. Adevărata problemă este că în virtutea unor disfuncţii, oportunisme, mizerii morale şi abateri de la norme ajungem să justificăm treptata excludere a cercetării româneşti din cadrele unor parteneriate corecte, jucând benevol şi cu convingere rolul femeii de serviciu care strânge timorată cioburile după savantul occidental capricios, mergând apoi să doarmă într-un ungher rânced.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
