Cred că în acest moment nimeni nu mai poate ignora faptul că în România, de mai mulţi ani – şi nu doar de ieri, de alaltăieri – se poartă un război instituţional civil, ca să zic aşa, pentru accesul la resursele puterii şi gospodărirea acestora în beneficiul propriei clici. El a început, în forme dure, în vremea mandatului lui Emil Constantinescu, când venirea opoziţiei la putere a asmuţit împotriva Convenţiei şi a guvernelor ei tot ce se putea asmuţi: de la influenţa lui Hrebenciuc şi Cozmâncă asupra organelor de conducere din teritoriu până la mineriada de la Costeşti, adevărat „marş asupra Romei” întreprins de liderii minerilor manipulaţi politic, cu complicităţi parlamentare ştiute sau intuite, prin anihilarea forţei legale a Ministerului de Interne al dlui Dejeu.
Noua guvernare iliesciană, din 2000 până în 2004, când marele vizir a fost arestatul de astăzi Adrian Năstase, a arătat, pe de o parte, că vechiul mod de a supune ţara, coercitiv şi stalinist, nu mai poate continua – se cam epuizase şi masa de manevră, datorită căderii vechiului sistem economic -, trebuind continuat pe calea integrării în lumea occidentală, iar pe de alta, că vechea concordie politică se cam spărsese. Rupt din marele şi coloratul bloc al FSN, PD-ul lui Roman îşi schimbase liderul, propulsând în fruntea lui pe un anume Traian Băsescu, iar acesta a optat, după o vreme, pentru integrarea partidului propriu în mişcarea populară europeană, rupându‑se de social-democraţia originară. Era nu numai un semn că vechii social-democraţi mai europenişti şi mai reformişti se chiverniseseră bine, având acum de apărat afaceri prospere şi nemaigăsind resurse interioare pentru a se clama de stânga, ci şi că adversităţile faţă de vechii companioni din vremea gloriosului cuplu Iliescu-Roman erau mai importante decât istoria comună.
O dată cu sosirea lui Băsescu în fruntea statului s-au auzit şi primele atacuri făţişe la adresa găştilor concurente. A apărut acum retorica axată pe valorificarea unei terminologii de impact emoţional, argotică altminteri, de tipul „băieţii deştepţi”, „tonomatele” ş.a. Era ceva ine-dit în efortul vizibil al noului preşedinte de a se delimita de aliaţii imediaţi, precum Popescu-Tăriceanu (acuzat în episodul „bileţelului” de protejare a magnatului liberal Dinu Patriciu), căci nu se mai întâmplase ca vreun înalt personaj al statului să denunţe neregulile de tip mafiot din economie. Faptul a dat mari speranţe şi, legat şi de eforturile de a se lua poziţie principială împotriva comunismului, de la cea mai înaltă tribună românească, a părut să deschidă o nouă eră de tipul „mâinilor curate” („mani pulite”, cum spun italienii, nu filme de Sergiu Nicolaescu, desigur). S-a văzut însă în anii care au urmat că acesta era mai degrabă felul în care se ridica un pic cortina de pe scena confruntărilor dintre găştile noilor îmbogăţiţi dornici să-şi adjudece statul şi resursele, în concurenţă unii cu alţii, şi nu bătălia dintre Îngerul Bun şi diavoli. Probabil că nici nu se putea altfel, în stadiul de acaparare a pârghiilor statale, de corupţie şi de mobilizare la cârdăşii în care se ajunsese deja după un deceniu şi jumătate de consolidări cotidiene.
Pentru o vreme – mai exact până la 1 ianuarie 2007, când ţara noastră a fost primită în Uniunea Europeană ca membră cu drepturi, pasămite, depline (nu şi dreptul la muncă pretutindeni în cuprinsul ei, la asta mă refer) – consemnul concordiei relative în faţa străinătăţii şi al reglărilor de conturi numai pe plan intern a părut că funcţionează. Ni s-a retras obli-ga-ti-vitatea vizelor, am băut şam-panie cu domnii Barroso şi cu dl Kohl într-un Bucureşti efervescent, de zile mari… Bătălia pentru tranşarea statului român nu putea însă să înceteze, ba chiar s-a complicat în mod neaşteptat. Se pare că mogulii politicii şi eco-nomiei româneşti au subestimat seriozitatea cu care Europa comunitară conta pe încadrarea României în formele testate şi consacrate de democraţie şi corectitudine. S-a văzut însă curând – şi se vede în continuare – că pentru europeni corupţia, banditismul de stat şi degringolada politică (de la invectiva curentă la terfelirea instituţiilor şi a reprezentanţilor lor) nu sunt pasabile, iar arestarea unui singur mare corupt nu aduce primăvară pe bulevardul găştilor demagogic-naţionale.
Astăzi nu doar că justiţia este pe baricade, surprinzând magistraţii trăgând foc continuu unii împotriva altora (din nefericire, toată lumea e arondată găştilor din politică, nu prea se vede cine apără fecioara cu balanţă în mână şi cu ochii legaţi de pe poziţii de principiu), dar poliţia şi jandarmeria, ba chiar şi serviciile secrete se dezvăluie profund subminate, interesate şi înfeudate de cei plătiţi pentru a le da forţa de execuţie. Implicarea în luptele fratricide ale SRI şi SIE au ajuns vizibile în vara lui 2012, în pofida declaraţiilor exprese de nonbeligeranţă şi în paralel cu confruntările dintre preşedinte şi Parlament. Inspectorii de poliţie şefi judeţeni par mari feudali care par că ameninţă insinuant miniştrii în exerciţiu sau tolerează nonşalant abuzurile din subordinea lor, ca şi cârdăşiile angajaţilor cu infractorii. Iar între timp, televiziunile – bune sau rele – care menţionează asemenea desfăşurări sunt socotite o ameninţare la adresa binelui public, sursă de infectare a opiniei publice şi prezenţe idezirabile. Nu întâmplător s-au închis tocmai două posturi de televiziune naţională, dintre care unul răspândea cultură, iar altul dădea ştiri de actualitate (posturile particulare nu acoperă întreg întinsul ţării).
Este clar că, în cele din urmă, va învinge acea forţă politică poziţionată cel mai aproape de dezideratele UE, căci această alianţă de state, în încetinire de viteză, oricum, din cauza crizei, nu poate tolera motive suplimentare de disfuncţionalitate, angajată cum e în cursa pentru poziţionare în lumea globalizată unde deja e depăşită de SUA şi concurată de marile puteri emergente. Pentru români însă acest context nu ar trebui să fie unul de liniştire, căci, prinsă sub presiunea competiţiei, UE ar putea accepta coabitarea cu oricare dintre găşti în virtutea unui aranjament care să împlinească dezideratele unionale, nu şi pe cele ale poporului român. Este vorba, până la urmă, despre diferenţa între a fi o provincie a Europei unite, mai mult sau mai puţin forte în propria-i ofertă şi identitate, sau a fi un no man’s land unde orice merge şi unde mimetismul fără limite devine singura regulă.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
