Singurul lucru în legătură cu care Banca Naţională şi Guvernul se află de fapt, dincolo de aparenţe, pe aceeaşi lungime de undă este nerecunoaşterea adevărului despre acordul cu FMI, pe care l-au aprobat deopotrivă. Şi nu ne referim aici la faptul că banii au fost luaţi pentru băncile străine din România, întrucât acest lucru atât Guvernul, cât şi banca centrală se vor strădui până-n pânzele albe să nu-l oficializeze. Ne referim la conţinutul însuşi al acestui acord.
Spre cinstea sa, FMI n-a aplaudat, ci, dimpotrivă, a criticat la vremea respectivă creşterea economică bazată exclusiv pe consum din perioada 2004-2008, sesizându-i pericolele pe termen lung. Iar când acestea s-au concretizat şi a fost chemat să le acopere, FMI a stabilit pentru România un program foarte clar şi foarte simplu: întoarcerea consumului în 2004, prin reducerea a tot ceea ce fusese majorat pe baza creşterii economice nesănătoase din 2004-2008, adică în principal a pensiilor şi, respectiv, salariilor bugetarilor. Res-tul din acord reprezintă variaţiuni pe această temă.
Băncii Naţionale nu îi cade prea greu programul. La spate cu banii intraţi în ţară de la FMI poate ţine cursul leului mult mai breaz decât i-ar permite acestuia o economie aflată de fapt în dezastru. Scăderea consumului o ajută să ţină în frâu şi inflaţia. Din punctul de vedere al inflaţiei, Băncii Naţionale îi convine şi faptul că Guvernul n-are bani şi că băncile nu finanţează economia. Scăderea economiei, şomajul, problemele sociale nu sunt în parohia BNR. Aceasta iese bine la orice bilanţ FMI. De aceea este împotriva creşterii impozitelor, care i-ar complica problemele, înainte de toate reinflamând inflaţia. Guvernul însă – care s-a dovedit a nu fi avut o expertiză proprie – a ajuns în situaţia în care chiar nu mai înţelege ceea ce ar trebui să facă. Şi atunci a ţinut-o ca gaia-maţu’ în prosteli de campanie electorală, precum „admitem orice, dar nu schimbăm cota unică şi TVA”! Uitând, de fapt, că pentru firme cota unică nu mai există de peste un an, prin însăşi operarea impozitului minim. În plus, neavând specialişti, ci plezirişti – care ştiu să facă bani prin contracte cu statul, şi nu să administreze o situaţie de penurie -, a aşteptat cai verzi pe pereţi, precum reluarea creditării de către bănci, revenirea creşterii economice şi aiureala ieşirii din recesiune pe baza revigorării consumului – toate acestea fiind nu numai în dezacord cu programul FMI, pe care Guvernul spune că îl aplică, dar şi în contracurent cu realităţile economice.
Guvernul nu înţelege pur şi simplu că nu va aduce în parametrii ceruţi de FMI şi UE finanţele publice doar prin reducerile de pensii şi salarii prevăzute, între altele şi pentru că deficitul bugetului consolidat este mult mai mare decât cel oficial, întrucât cuprinde şi arieratele, respectiv datoriile statului, neplătite sectorului privat! Şi că o creştere a TVA ar reprezenta, de departe, răul mai mic. Interesul Guvernului este să contribuie cât mai rapid la reducerea pe cât posibil a dezechilibrelor externe care ameninţă, în actuala conjunctură internaţională, România. Chiar dacă nu va aduce banii speraţi la stat, creşterea TVA ar comprima consumul spre putinţele economiei, căci, oricum, de producţia subprecară tot nu l-ar putea apropia. România ar fi astfel mai puţin vulnerabilă decât este, chiar dacă scăderea economiei ar continua pentru că, pe actuala structură, creşterea economică este una care face mai mult rău decât bine. Guvernul trebuie să reia cât mai urgent introducerea de ban real pe piaţă prin investiţii. Pentru că, ani buni de aici înainte, nu va avea cine pompa bani pe piaţă: investiţiile externe – nu; remiterile lucrătorilor români în străinătate – nu; băncile străine din România – nu. Iar statul nu se mai poate împrumuta pentru a face investiţii deoarece are deja un deficit prea mare. Majorarea impozitelor pentru impulsionarea investiţiilor trebuie încercată. Altfel, piaţa însăşi va corecta dezechilibrele: în modul cel mai dureros, prin curs şi preţuri, oricât de minunată ar fi Banca Naţională!