Vă aşteptaţi ca bunăstarea dvs şi a familiei dvs să crească după aderarea la UE ? Cam aşa suna o întrebare de sondaj pe la începutul anilor două mii. Pe un slide folosit de mine la multe conferinţe am şi acum răspunsurile de prin 2002-2003, cu România în vîrful plutonului, 98% au răspuns da, deşi nici 50% nu ar fi putut răspunde corect la întrebarea : cum se numeşte entitatea politică la care ţara noastră aspiră să adere ? Ciprul, în schimb, era pe ultimul loc. Cînd, prin 2008, l-am invitat la Berlin pe Donato Chiarini, ultimul şef al Delegaţiei Comisiei UE la noi, care fusese în Cipru chiar în 2004, anul aderării, studenţii mei l-au criticat dur că de ce nu a profitat de condiţionalităţile de aderare pentru a reunifica insula. Ce ocazie mai bună decît să le spui: nu intraţi dacă nu vă reunificaţi ? Atunci, ca şi acum, grecii ciprioţi au făcut doar ce au vrut ei, reunificarea promisă UE a fost votată în partea turcească, dar a căzut la referendum în partea grecească. Nu s-a făcut nici măcar un MCV (să se rezolve în primii trei ani după aderare) şi partea grecească, ajutată puternic de Grecia a intrat fără condiţii în UE. Chiarini, un diplomat versat, de şcoală veche, care era cel mai încercat ambasador UE în conflicte, s-a apărat foarte clar şi cinic. El a spus: păi, ce avantaje aveam eu de negociat ? Ei nu se omorau oricum să intre în Europa, eu a trebuit să le vînd Europa, trăiau liniştiţi din off shore-uri şi paradisul lor fiscal şi erau, dimpotrivă, foarte preocupaţi că o să îl piardă intrînd în UE, şi a trebuit să le dau asigurări, de care de altfel nu eram prea sigur, că vor fi OK.
Dar nu au fost OK. Vina nu e doar a lor, şi nici doar a UE, greu de crezut că o asemenea constelaţie de improbabilităţi putea să se asembleze ca să aducă falimentul prosperei insule cipriote, titluri de stat greceşti care de pe o zi pe alta îşi pierd valoarea, criză globală bancară, criză a fondurilor suverane europene. Dar asta s-a întîmplat. Weekendul trecut, cele trei opţiuni examinate de liderii europeni au fost (după declaraţia ministrului adjunct de finanţe german Steffen Kampeter, ascultată de mine la Bruxelles la Forumul anual al German Marshall Fund sîmbata trecută): 1. Faliment ca în Islanda, dată fiind starea băncilor cipriote, coşmar pentru zona euro (şi Grecia ar fi putut fi lăsată să dea faliment demult, dacă nu ar fi fost temeri că asta loveşte reputaţia euro), 2. Nota de plată e plătită de ciprioţi în schimbul unui ajutor financiar european imediat, printr-o taxă pe toate depozitele, reţinută automat la sursă de statul cipriot (ceea ce a fost interpretat ca sfîrşitul garantării depozitelor sub 100 000 de euro în statul european, deşi germanii o vedeau ca pe un fel de impozit pur cipriot, tot aşa cum noi am tăiat 25%, să zicem), şi 3. nota de plată e plătită de contribuabilul european, soluţie respinsă de nemţi, pentru că în Germania democratică asemenea soluţii trebuie supuse aprobării parlamentare. Dl. Kampeter, care e cel trimis să pledeze la Parlament, ştia că nu va putea vinde şi răscumpărarea Ciprului, după ce vinde Grecia de două ori pe an. Şi cu toate astea, în acest moment la asta s-a ajuns, cu ce consecinţe, vom vedea.
Asta se întîmplă într-un moment în care părea că trecusem de ce e mai rău şi puteam spune chibiţilor noştri ”Zvonurile despre sfîrşitul nostru au fost mult exagerate ”. Liderii europeni făcuseră un progres considerabil în ultimul an, prin adoptarea pactului fiscal, a unui mecanism de monitorizat dezechilibrele şi compeititivitatea (MIP), a unei uniuni bancare şi a unui mecanism de intervenţie la crize (Mecanismul de Stabilitate European). Dar mai întîi Parlamentul European, prin pretenţiile sale exagerate, a sabotat înţelegerea liderilor asupra unui buget (atenţie, în rezoluţia lor au cerut şi ca banii nefolosiţi să se realoce în ată parte !), pe urmă criza cipriotă au reluat în plin criza euro, scufundînd iarăşi bursele. De ce ?
Răspunsul, mă tem, arată problemele de fond ale uniunii monetare. Oricîte eforturi am fi făcut, există diferenţe enorme în interiorul zonei euro. Ca să avem o Europă mai competitivă, visul german, care ar include şi Rusia doar ca să ţinem piept Chinei, multe sacrificii individuale, de ţări, depozite şi firme vor mai trebui făcute. Alternativa nu mai există: odată ce acesta e jocul central şi principal, nu mai sînt posibile jocuri marginale, cetrul de gravitaţie transformaţională există, dar nu există aşa cum s-a presupus. Mitul puterii transformatoare a Europei susţinea că fiecare părticică din întreg va fi mai performantă prin aderare. Asta era transformarea, un ”catch-up”, ajungerea din urmă. Vedem acum că nu e aşa, ce va fi mai performant, dacă Europa va reuşi, va fi întregul, cu consecinţe variate şi greu de prezis asupra fiecărei unităţi în parte. UE a fost proiectată pentru a creşte competitivitatea globală a cîtorva membri fondatori de putere economică apropiată : Germania, Franţa, Italia, Benelux. Italia nu a evoluat cît ceilalţi, primul eşec : vedem acum că Spania, Grecia, Italia şi Portugalia nu au devenit mai competitive în UE, deşi atît cît ciclul economic a fost pe val au prosperat. La fel s-a întîmplat cu economiile mai slabe din Est, şi desigur, invers cu cele puternice din Nord. Nu a fost atenuată în interiorul UE diferenţa de guvernanţă din aceste ţări, responsabilă pentru competitivitatea lor atît de diferită. Ele au rămas cine erau.
Visul transformator european e astfel unul dur, un internat pentru băieţi, nu o croazieră de Crăciun, în care supravieţuieşte cine se adaptează. Aşa trebuie înţeles şi acesta trebuia să fie subtextul discuţiei despre textul colegului meu de la SAR, economistul Florin Cîţu, săptămîna trecută. Florin a scris (deşi eu am încercat să-l moderez), că România nu e avut decît austeritate teporară, că nu a reuşit de fapt să-şi rezolve probleme de deficit structural, că cifrele (aşa cum sînt raportate la FMI, nu la UE) arată că am continuat să cheltuim per ansamblu la fel, că avem o problemă majoră de competitivitate nerezolvată. Soluţia lui pare, desigur, exagerată : să înlocuim acordul cu FMI cu un calendar pe trepte de aderare la euro, în care să rezolvăm pas cu pas problemele de fond de compatibilitate (nu doar cele statistice şi formale). Să trecem de la un tutore mai degrabă îngăduitor la bici în mod voluntar. Europenizarea economiei noastre, dacă vrem să nu arătăm ca Grecia într-o zi, va arăta cam ca începutul din Mizerabilii, dacă l-aţi văzut : trasul unei galere cu funiile trecute peste umerii goi. Şi, da, aşteptaţi-vă la mult eurosceptiism, pentru că nu am spus oamenilor în timpul aderării că asta îi aşteaptă, tot aşa cum nimeni nu ne-a spus nouă că odată ce asta a ales miezul dezvoltat al continentului, periferia nu mai are de fapt mare alegere.
Spre deosebire de România, Ciprul nu s-a omorât niciodată să intre în UE.
Puteţi comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe www.romaniacurata.ro
