La sfârşitul anului trecut, trei senatori PSD (Moga Nicolae, Nicolae Şerban şi Voinea Florea) au depus un proiect de modificare a Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Este vorba despre acea prevedere conform căreia partidele pot obţine venituri din „închirierea spaţiilor aflate în patrimoniul propriu pentru conferinţe sau acţiuni social-culturale şi pentru organizarea birourilor parlamentare“. Senatorii s-au gândit să simplifice textul, punând punct după „închirierea spaţiilor aflate în patrimoniul propriu“. Cu alte cuvinte, liber la închiriat spaţiile pentru nunţi, botezuri şi alte paranghelii, dar şi pentru diverse activităţi lucrative cum ar fi casele de amanet, agenţiile de pariuri, păcănele şi, în general, ce mai cere piaţa.
Ca să înţelegem mai bine substratul, e necesar un recurs la istoria recentă. Decretul-lege în baza căruia s-au înfiinţat în 1990 primele partide prevedea obligaţia primăriilor de a le aloca sedii, cu chirie la preţ de locuinţă (adică mai nimic). Din raţiuni tactice – în CFSN (parlamentul provizoriu) fiecare partid avea câte trei reprezentanţi – partidul-stat FSN a înfiinţat zeci de partide-satelit, care nu aveau alt rol decât acela de a ocupa băncile sălii din Dealul Mitropoliei şi de a vota conform indicaţiilor. Evident, toate partiduleţele astea au primit, pe tot întinsul ţării, mii de sedii, după merit: unele – nişte cocioabe dărăpănate, altele – palate somptuoase, cum ar fi cele din Şoseaua Kiseleff sau Aleea Modrogan. De altfel, multe partide s-au grăbit să-şi valorifice noile sedii în spiritul economiei de piaţă ce se năştea, transformându-le rapid în buticuri sau video-cluburi. După alegerile din 1990, nemaifiind nevoie de ele, micile partide au fost absorbite, unul câte unul, de către partidele parlamentare; evident, absorbţia a inclus sediile.
În 2003, majoritatea PSD a votat Legea 90, prin care se permitea vânzarea sediilor ce făceau parte din domeniul privat al statului către partidele politice, la valoarea de inventar. Printr-o HG emisă în 2013, Guvernul Ponta a permis ca vânzarea să se poată face cu un avans de 10%, restul în rate fără dobândă. Aşa se face că, de exemplu, sediul central al PSD, din Şoseaua Kiseleff, a fost cumpărat la preţul prietenos de 973.000 de euro, unii experţi duşmănoşi pretinzând că valoarea de piaţă ar fi fost de vreo cinci ori mai mare. Toate aceste informaţii arată că originea proprietăţii private asupra imobilelor deţinute în prezent de partidele politice nu e tocmai inocentă, că bunurile respective nu au fost dobândite prin cumpărare de pe piaţa liberă sau prin construire.
În Expunerea de motive a proiectului despre care discutăm se argumentează că limitarea posibilităţii de închiriere a respectivelor imobile ar constitui o îngrădire a dreptului de proprietate, contravenind astfel Constituţiei. Numai că Legea finanţării partidelor nu are ca obiect reglementarea regimului de proprietate, ci activitatea partidelor politice. Or, acestea nu sunt simple persoane juridice, ci persoane juridice de drept public. Activitatea lor este subvenţionată din bani publici, deci este firesc ca sursele de finanţare să-i fie riguros determinate şi limitate. Prin limitarea surselor de finanţare (inclusiv a celor private), legea încearcă să pună partidele, care sunt şi competitori electorali, în situaţie de relativă egalitate. (Există în legea respectivă numeroase prevederi care discriminează pozitiv anumite partide – în speţă pe cele parlamentare –, dar asta e altă discuţie.)
A spune că interdicţia de a folosi sediile de partid în scopuri comerciale (căci despre asta e vorba) constituie o încălcare a dreptului de proprietate e ca şi cum ai susţine că definirea incompatibilităţii dintre anumite demnităţi publice (cum e cea de parlamentar) şi deţinerea unor funcţii de conducere în întreprinderi private ar fi o îngrădire a dreptului de liberă iniţiativă. Oricum, i-aş întreba pe iniţiatorii proiectului cum se face că au constatat abia acum neconstituţionalitatea textului, mai ales că acesta exista şi în legea veche (din 2006).
Propunerea legislativă a primit aviz pozitiv de la comisia sesizată în fond (cea juridică), mai aşteaptă avizul Guvernului, după care va intra pe ordinea de zi a Senatului. Dacă va deveni lege, partidul care deţine cele mai multe sedii cu valoare comercială (aţi ghicit care) va avea o importantă sursă suplimentară de bani pentru campaniile electorale din acest an şi din cei următori.
