Vestea decesului Patriarhului Teoctist m-a umplut de amaraciune. O alta sansa a generatiei actuale de locuitori ai Romaniei de a gasi impacarea cu trecutul s-a irosit. Mi l-am amintit pe inaltul ecleziast slujind la Sarbatorile Pascale ale copilariei mele, in catedrala Aradului, cand blandetea lui parea atat de potrivita cu mesajul evangheliilor si cu marea de lumini care umplea piata orasului. Memoria mea a retinut insa, ca pe o trauma, tacerea noului patriarh de dupa 1986, cand regimul Ceausescu darama bisericile dupa voie si cand persecutiile economice si politice ajunsesera sa atinga grav o mare parte a populatiei. Oricat caut in memorie, nu pot invoca nici un mesaj consolator venit dinspre Patriarhie in acea perioada, descoperind mai degraba emisari ai acesteia peste Ocean care negau, in nume propriu, existenta vreunei daramari, fiind mai preocupati de propriile pasiuni lumesti, altminteri respectabile (dragostea de cartea veche, de pilda). As minti sa spun ca, ortodox fiind, nu m-am simtit rusinat de asemenea fapte izvorate dintr-un amestec de trufie, lasitate si complicitate cu regimul politic ateu de la conducere. Spre cinstea ei, prin unele voci, Biserica a sanctionat, la inceputul anului 1990, aceste derapaje, chiar daca numai intr-un mod simbolic. Retragerea in chiliile monastice, pret de cateva luni, a patriarhului a fost intrerupta curand de interventia politicului interesat in continuitati, nu in schimbare. In timp ce punea la cale asmutirea unor categorii de populatie asupra altora pe temeiuri etnice – la Targu Mures, in martie 1990 – sau social-politice (mineriada din 13-15 iunie 1990), Ion Iliescu dorea sa-si asigure colaborarea bisericii majoritare, culpabilizate si deci vulnerabile la manipulari, in asigurarea "stabilitatii", adica a demobilizarii civice in fata autoritatilor discretionare. In astfel de conditii, intoarcerea patriarhului in scaun era un semnal important, iar restauratiei politice ii corespundea si o restauratie ecleziastica. Nu imi amintesc sa fi auzit reactia Patriarhiei nici fata de confruntarile informe de la Targu-Mures, nici cu prilejul reprimarii manifestatiei din Piata Universitatii de catre bandele mineresti. Sub Patriarhul Teoctist biserica a gasit mereu caile de a seconda puterea laica si destul de rar pe acelea catre omul singur, obidit, cazut la grea incercare de nevoi materiale, sufletesti, ori impilat de puternicii zilei.
Patriarhia Ortodoxa Romana intre 1986 si 2007 ar putea fi de aceea cuprinsa intr-o descriere sumara care sa evoce cateva dintre atitudinile ei notorii: pornirea antigreco-catolica, opozitia (cu nuante!) la deconspirarea preotilor ortodocsi colaboratori cu politia politica, tentativa de a depasi prevederile constitutionale ale egalitatii de tratament intre bisericile existente prin asumarea titlului de "biserica nationala", incercarea de a saborda caracterul laic al invatamantului din Romania prin patrunderea progresiva in spatiul scolii al discursului ortodoxist, misionar. Tot ei i se datoreaza si o mare deschidere catre dialogul ecumenic, marcata de vizita cu ample consecinte geopolitice a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti. Dar si aceasta s-a facut in contextul unei stranse conlucrari cu varfurile administratiei Constantinescu, gloria ei trebuind, astfel, impartita cu statul laic.
Intrebarea care se deschide in fata noastra este cum va arata noul patriarh? Precedentul istoric al optiunii succesorale pentru mitropolitul Moldovei – cu exceptia inceputului epocii interbelice, cand organizarea Patriarhiei in noile cadre teritoriale ale Romaniei unificate a propulsat in scaun un ardelean, pe Miron Cristea (deja mitropolit-primat al Romaniei) – pare sa conduca in mod logic la concluzia ca urmatorul inaintestatator al bisericii noastre va fi IPS Daniel al Moldovei si Sucevei. Tineretea si simpatiile prooccidentale atribuite acestuia, precum si preferinta raposatului Patriarh Teoctist pentru ierarhul Olteniei, Teofan, vazut mai degraba ca admirator al Rasaritului slav, relativizeaza insa sansele ca obiceiul sa fie urmat, astfel incat va fi de vazut daca va invinge cutuma sau prestigiul optiunii personale a predecesorului. Deocamdata, se spune ca mitropolitul Banatului, IPS Nicolae Corneanu, ar putea asigura locotenenta patriarhala, ceea ce, daca se va intampla, va aduce, vreme de circa patruzeci de zile, in fruntea Bisericii Ortodoxe un fost colaborator al Securitatii cu pacatele recunoscute si iertate, dar si un spirit tolerant cu greco-catolicismul, un om corect si cultivat. Nu trebuie scos din carti nici mitropolitul Bartolomeu, alt colaborator al Securitatii care de curand si-a recunoscut vina intr-o forma sui generis, invocand drogurile din timpul anchetei intr-o pagina de memorii data publicitatii, dar si traducator al Bibliei, scriitor de mare suprafata, ale carui atitudini antigreco-catolice sunt cunoscute, dar care pare apropiat al presedintelui in exercitiu, Traian Basescu. Daca nu el insusi, atunci favoritul lui principal, inaltul ierarh al Albei Iulia, ar putea beneficia de voturile inaltilor prelati care vor decide cine va deveni patriarh al BOR.
Va mai atinge Biserica Ortodoxa Romana cota de influenta din perioada interbelica, in care Miron Cristea ajungea sa joace rolul de prim-ministru intr-o perioada scurta (10 februarie 1938 – 6 martie 1939), dar marcata de convulsiile dinaintea unei dictaturi personale? Indiferent de aspiratii si de persoana viitorului patriarh, mostenirea este complexa, grevata de multe scadente si de inaltele asteptari ale credinciosilor la inceput de nou veac si mileniu.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai