După masacrarea salariilor şi pensiilor, după punerea pe butuci a învăţământului şi a sănătăţii, după admirabile performanţe în materie de numărare a voturilor în Parlament şi, mai ales, după o frumoasă carieră pluriguvernamentală în domeniul ordonanţelor de urgenţă şi al asumării răspunderii, orice guvern care face altceva, în direcţia redresării morale şi procedurale, este binevenit la cârma României. Vorbesc, desigur, din perspectiva cetăţeanului de rând, şi nu a politicianului, ultimul învăţându-ne să descifrăm în prim-planul gândurilor şi acţiunilor lui altceva decât interesul ţării.
Cu toate acestea, în momentul în care a venit la putere, Guvernului Victor Ponta nu i-a venit greu să perplexeze, încă din perioada primelor tatonări, prin soluţiile discutabile propuse pentru portofoliul de la Educaţie. Aici nici până astăzi lucrurile nu merg defel, după rateurile ştiute preferându-se, din motive greu de înţeles, un interimat, în locul unei numiri clare, fie şi provizorii, ca întreg guvernul.
Nu despre asta vreau însă să vorbesc acum. Există probe irefutabile pentru bunele intenţii ale unui guvern, tot aşa cum sunt şi dovezi indeniabile că un cabinet se ţine de promisiunile sale. Or, în cazul Guvernului Ponta, probele bunei-credinţe sunt câteva vizibile de la distanţă.
Prima dintre ele rămâne, fără îndoială, aceea a cotei unice de impozitare. Dacă se revine la şmecheriile guvernării Adrian Năstase, cu jumulirea populaţiei cu peste 30% din venituri, ori chiar şi cu mai puţin, însă totuşi peste cota unică, înseamnă că toată tevatura critică la adresa guvernelor Boc şi a celui condus de Ungureanu a fost o simplă vocaliză incontinentă; înseamnă că protestul faţă de spolierea populaţiei a fost o gargară la marea artă; că am fost, altfel spus, cu toţii minţiţi.
Nu e treaba mea sau a ta, cititorule, să găsim pentru actualul guvern soluţia prin care, nedezicându-se de promisiunile sale, să asigure şi necesarul nevoilor pentru stat. După mine există o singură soluţie: relansarea economică şi gospodărirea chibzuită a resurselor. Dar este o simplă ipoteză făcută de un nespecialist. Dacă mă înşel, ce?! Avem experţi plătiţi cum se cuvine la ministerele de resort, există consilieri care îşi iau salariile din banii pe care îi ducem noi, tu şi cu mine, la Fisc, făcând cozi şi aşteptând în înghesuială ca să fim buzunăriţi cum se cade de un stat hidrocefal, incapabil să ne asigure traiul decent. Nouă nu ne revine decât să fim vigilenţi cu ei şi cu exponenţii politicilor statului: să facă ceva, să facă tocmai ce promit, să facă lucrurile bine şi în folosul naţiunii. Iar dacă nu, ne revine obligaţia patriotică de a-i schimba prin intermediul mijloacelor legale cu alţii mai buni.
Nu uit, pe de altă parte, nici cealaltă glorioasă cauză pentru care s-a pledat mereu: restaurarea justiţiei dincolo de orice imixtiuni politice, liberul exerciţiu profesional al magistraţilor, aplicarea neabătută a principiului „După plată, şi răsplată!”. Toate bune şi frumoase cu solicitarea imperativă de a se răzbuna numărătoarea failibilă a votului de către Roberta Anastase. E mereu la îndemână să ne încruntăm la inamicul politic. Dar ce se aude cu cazul (cazurile?) Adrian Năstase? Inocentarea fostului demnitar, ca şi păstrarea lui în prima linie a PSD nu sunt de natură să întărească nicidecum prestigiul lui Victor Ponta şi al prietenilor săi în faţa oamenilor sătui de bla-bla-bla-uri şi de triluri perverse. Nu se doresc „capul lui Moţoc” şi nici auto-dafé-uri. Dar o aplicare corectă a actului de împărţire a dreptăţii nu poate fi evitată fără daune enorme. Zilele trec, prescrierile se apropie, ba chiar au şi venit… De la fereastra Palatului Victoria totul poate părea în regulă şi tot de acolo mulţimea cetăţenilor devine abstractă, putând purta aparenţa unei mase amorfe. În locul tânărului premier însă nu m-aş lăsa pradă acestei impresii. Şi dacă nu o spune expres – iată, eu o spun, totuşi! -, lumea aşteaptă. Iar îndărătul capetelor noastre se întrezăresc privirile severe ale Bruxelles-ului şi Washington-ului, ale căror rapoarte referitoare la calitatea politicii interne şi a actului de guvernare românesc nu vor întârzia.
Va trebui ca guvernele noastre să-şi însuşească înţelesurile termenului de responsabilitate guvernamentală şi ministerială. Când politicienii activi vor pricepe că nu mai poţi spera să rămâi nepedepsit pentru abuzuri şi deviaţii în politică, se va face un salt de anvergură în morala publică de la noi, în efectele politicii asupra fiecăruia şi a tuturor şi în calitatea guvernărilor noastre.
Deocamdată, suntem în faza în care ni se administrează redeschiderea unui spital în locul tuturor celor defuncte şi ni se compensează 8% din salarii spre a da un semnal pozitiv… Eu semnalul l-am priceput, dar traiul nostru, al tuturor, ce nivel poate aspira să atingă astfel? Mai domol cu simbolistica, mai în viteză cu faptele concrete, reprezentative, domnilor!
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
