Aceasta regiune a dat dureri de cap istoriei noastre contemporane. De Transnistria este legata toata epopeea sinistra a deportarilor, ceea ce a facut ca Romania maresalului Antonescu sa fie privita si acum de catre opinia publica internationala ca un stat care la mijlocul veacului XX si-a adus o contributie nefasta la Holocaust. Prin vointa lui Stalin, Transnistria a intrat in alcatuirea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti ca in acest fel componenta etnica sa fie masluita, iar romanii sa ajunga sufocati de felurite minoritati. Dupa ce Basarabia a reusit sa se desprinda la inceputul anilor ‘90 de colosul rusesc, Transnistria a ramas ca un pinten infipt de fostul ocupant in coasta republicii ce spera ca este libera. Acest teritoriu nu a recunoscut niciodata autoritatea centrala de la Chisinau, ducand o constanta politica secesionista. In felul acesta a putut sa condamne grupul Ilascu la ani grei de inchisoare. Spus simplu, Transnistria este o anomalie de-a lungul ultimilor 17 ani si inca mai este. De curand o stire ne-a pus pe ganduri. Igor Smirnov – personaj pe care omonimia cu celebra vodca nu ni-l face deloc simpatic – a cerut Rusiei sa-si suplimenteze contingentul din regiune de la 1300 de militari pana la nivelul de 2500 si a respins propunerea de trimitere a unei forte internationale de mentinere a pacii. In spatiul ruso-sovietic, asa cum se stie, au domnit tot timpul dezinformarea si secretomania. Cand Gorbaciov a lansat conceptul de glasnost, acesta a venit ca o lovitura de maciuca. Cum adica sa poata fi transparenta intr-o tara caracterizata tocmai prin politica diabolica a ascunderii adevarului? si cu glasnost, si fara, Kremlinul si-a urmarit consecvent interesele, chiar daca – logic – si-a inmanusat pumnii de otel in catifeaua diplomatiei. Un bun exemplu al unei asemenea politici duplicitare il reprezinta chiar atitudinea in cazul Transnistriei. Pe de o parte inaltele autoritati moscovite nu exclud posibilitatea de a-si retrage efectivele si de a accepta implantarea in otravita regiune a unui esalon de casti albastre ca peste tot in lume unde sunt probleme. In realitate insa, aceleasi autoritati ii tin isonul lui Smirnov. Daca el a spus ce a spus, aceasta inseamna ca stie un lucru foarte precis: Moscova nu-l va parasi nicodata. Totusi, aici intervine o nuanta. Trufasul lider de la Tiraspol uita ca in momentul in care interesele o cer el poate fi foarte bine sacrificat. Asa cum s-a intamplat cu Lebed. Pentru Moscova de-a lungul timpului nu persoanele au contat, ci dogma, doctrina, pretinsele principii. Sa ne amintim ce s-a intamplat in urma cu aproape 30 de ani in cazul crizei ostaticilor americani din Iran. Carter a esuat fiindca a avut tot timpul in vedere viata acelor oameni. Daca nu americani erau aceia, ci sovietici, Brejnev nu ar fi stat o clipa pe ganduri, ar fi trecut imediat la actiune, ar fi ocupat toata tara, iar pe ostatici, probabil sacrificati in iuresul evenimentelor, i-ar fi declarat eroi post-mortem ai URSS. Aceasta a fost politica Moscovei si nu trebuie sa ne facem iluzii ca s-ar fi schimbat.
In lumea contemporana, cum am spus, Transnistria reprezinta o anomalie, un abuz, dovada unei politici imperialiste. Lumea insa inchide ochii. La urma-urmei, cum ne-am purtat fata de bietii ceceni, tocati de rusi fara nici o mila? Tot asa, i-am ignorat. Mai mult, Bush si Putin s-au infratit considerandu-se tovarasi in lupta impotriva terorismului. Aceasta este una din cele mai mari ironii ale timpului. Rusii, antiteroristi, ei, campioni ai terorismului, care si-au trimis mereu in lume falangele criminale? Sa radem daca nu ar fi de plans…