Pe zi ce trece devine mai evident eşecul lamentabil pe care îl înregistrează experimentul fără precedent făcut de FMI pe pielea României, experiment constând în împrumutarea unui stat nu pentru a se salva pe sine dintr-o restrişte care îi este strict imputabilă, ci, cel puţin în parte, spre a-i salva pe alţii, şi anume subsidiarele de pe teritoriul său ale unor firme străine cu mult mai puternice financiar decât statul cu pricina, dar rămase temporar fără finanţare chiar din partea propriilor mame. Aşa ceva până la acordul respectiv cu România nu se mai pomenise în istoria de peste şase decenii a FMI. Situaţia clasică de până atunci fusese următoarea: un stat scăpa caii îndatorându-se excesiv şi era ameninţat să intre în incapacitate de plăţi externe; FMI intra în acţiune, împrumuta statul respectiv ca să evite falimentul, cerând în schimb necesarele ajustări în finanţele publice, care să restabilească, mai mult sau mai puţin repede, echilibrele. În cazul României 2009, îndatorarea externă excesivă aparţinea nimănui altcuiva decât firmelor străine ce se aciuaseră în România. Ameninţarea ca ieşirile de capitaluri din ţară în contul acestei îndatorări să prăbuşească moneda naţio-nală şi ţara însăşi venea din partea respectivelor firme străine, şi nu a unor entităţi româneşti, indiferent dacă erau stat, populaţie sau firme cu capital autohton, toate având datorii externe insignifiante.
Eşecul era inevitabil. Când o ţară cu nişte finanţe publice absolut precare, la concurenţa unor venituri de nici 40 miliarde euro, se află în restrişte externă generată tocmai de expuneri financiare cel puţin o dată şi jumătate mai mari ale unor firme private străine, ţara respectivă nu poate fi trimisă decât în colaps, dacă tratamentul începe prin a-i pune în spinare contractarea şi deci plata unui împrumut valoric la jumătatea finanţelor sale publice, indiferent ce ajustări îi ceri să facă! Poţi s-o obligi să se dea şi peste cap, că tot degeaba! Acel împrumut devine doar un handicap care practic nu mai poate fi recuperat niciodată. Cu atât mai mult dacă – aşa cum s-a întâmplat – FMI n-a aplicat de la început cererile precise de restructurare, evidenţiind o cu totul suspectă toleranţă, în unele privinţe chiar împotriva statutului instituţiei. Este de presupus că această toleranţă a fost manifestată pentru a se asigura că banii livraţi ajung la destinaţie, adică la băncile străine din România, fiind clar că, în caz de intransigenţă, se putea ajunge la întreruperea eliberării tranşelor şi deci se pierdea ţinta reală a împrumutului. Dacă însă această toleranţă a avut legătură şi cu susţinerea uneia dintre părţi în înfruntarea electorală din România, atunci este vorba de un lucru extrem de grav.
În orice caz, împrumutul în sine şi întâr-zierea restructurărilor necesare în sectorul public pe care acest împrumut a permis-o au aruncat România într-un cerc vicios fără ieşire. FMI însuşi tot revizuieşte în jos şi iarăşi în jos propriile prognoze economice referitoare la România. Este un fapt tulburător. Nu ştim dacă experţii FMI au căutat ei înşişi explicaţiile, căci, evident, partenerii români ai FMI sunt dispăruţi ca prezenţă activă şi iau de bun tot ceea ce instituţia de la Washington le dictează, deşi aceasta se dă Sfânta Puciuncula!
Cea mai probabilă explicaţie este că experţii FMI n-au înţeles nimic din ceea ce a ajuns economia din România. Aceasta a pierdut, de fapt, atributele unei autentice economii, iar clişeele din modelele econometrice pe care le aplică şi FMI pentru prognoze nu se mai potrivesc. FMI probabil nu înţelege că creşterea economică din anii 2004-2008, pe care, spre cinstea sa, n-a lăudat-o, a dezarticulat complet economia şi a vulnerabilizat-o extern la cote terminătoare, iar a-i pune pe cap susţinerea unui împrumut-mamut pentru alţii nu poate decât s-o îngroape. Şi drumul acesta nefericit nu are întoarcere, pentru că se dovedeşte fără echivoc că lucrurile în România au intrat în cerc vicios.
