Jurnalistul Horațiu Pepine analizează, într-un comentariu pentru Deutsche Welle, scopul imunității politice, ea fiind văzută ca un indicator al inegalității sociale, însă, jurnalistul subliniază că acest beneficiu are utilitatea sa.
A făcut o carieră mediatică ieșită din comun afirmația unui candidat în alegerile prezidențiale din Franța care i-a replicat lui Marine Le Pen, deputată în Parlamentul European, că el nu ar putea refuza citația unui magistrat căci nu se bucură de ”imunitatea de muncitor”. De atunci toate ziarele ca să nu mai vorbim de rețelele de socializare fac mare caz de replica aceasta care ar dezvălui inegalitatea monstruoasă care domină lumea.
Autorul replicii este muncitor la uzinele Ford, și militant al unui partid anticapitalist. Fenomenul este interesant în măsura în care pune în lumină un populism de stânga care nu este cenzurat de mass media, ci, dimpotrivă, este promovat cu mari delicii. A denunța pretinsele privilegii ale demnitarilor de pe poziția ”omului simplu” este exercițiul privilegiat al presei care se consideră de bună credință democratică.
Adevărul nu este însă nici la mijloc și nici doar la una din părți. El este pur și simplu așezat deoparte, într-un punct mai înalt de unde se vede mai bine funcționarea societății. Imunitatea acordată unui demnitar care exercită o misiune publică poate fi folosită abuziv – suntem conștienți de acest lucru -, dar ea are rostul de a-l feri pe oficiant de persecuții politice. Politica înseamnă părtinire și violență și adesea nu se dă înapoi de la nimic, așa cum vedem peste tot în jurul nostru, și de aceea e nevoie de garanții că un demnitar nu este urmărit abuziv.
Astăzi se pune un accent extraordinar pe abuzul prezumat și se cere eliminarea tuturor imunităților și declanșarea unor anchete fără limite, dar mâine se va vedea că odată cu aceste ”ignobile” imunități a fost limitată drastic și libertatea politică. E inevitabil să se întâmple așa, căci atâta timp cât nimeni nu va putea să elimine și patima politică, aceasta va avea în fața ei un câmp nelimitat de manifestare. Să nu pierdem din vedere un fapt mereu dovedit: că orice om face din poziția de putere în care se găsește tot ceea ce poate, fără să-și îngrădească propriile pulsiuni.
În România valul acesta anti-imunități se manifestă și el cu mare energie și nu doar împotriva deputaților și senatorilor, ceea ce ar fi mai ușor de înțeles, dar și împotriva judecătorilor de la Curtea Constituțională. Potrivit unui proiect de lege adoptat în Camera Deputaților, judecătorul constituțional nu poate fi cercetat decât în cazul în care două treimi din colegii săi își dau acordul.
Legea a fost aspru criticată cu argumentul că la adăpostul imunității se vor înfăptui mari infracțiuni care vor rămâne nepedepsite. De fapt imunitatea exista și până acum, dar ea putea fi ridicată de președintele republicii sau de camerele parlamentului. Există și un precedent bine cunoscut. Fostul judecător Toni Greblă a fost reținut și cercetat de DNA.
Se poate înțelege însă ușor că reținerea unui judecător (indiferent de faptele sale) a putut fi percepută ca un avertisment pentru aceia care s-ar mai opune pe viitor unor legi extrem de sensibile, așa cum a fost cea referitoare la urmărirea comunicațiilor private și la reținerea datelor personale. CCR a respins de mai multe ori la rând această legislație și prin urmare a fost ușor să se facă această corelație. În plus CCR a cerut retragerea SRI din sistemul de supraveghere (interceptarea convorbirilor etc) și de la o vreme încoace a stabilit limite pentru organismele de anchetă penală pe care procurorii DNA nu au ezitat să le critice fățiș.
Or, în acest context extrem de încordat, nu este deloc de mirare că judecătorii CCR se simt amenințați. Am văzut de altfel violența de ton abia reținută cu care a fost întâmpinată în anumite cercuri decizia CCR privitoare la ancheta pe care DNA o declanșase împotriva membrilor Guvernului pe tema Ordonanței 13.
Nu putem valida speculațiile sumbre care se fac pe marginea acestor subiecte, dar este cert că, în ultimul timp, CCR a căutat să limiteze abuzul de putere al organismelor de anchetă judiciară și să întărească garanțiile pentru respectarea drepturilor civile. Este de reținut însă că toate acestea s-au realizat împotriva unui curent politic puternic care s-a manifestat cu mare vehemență și în stradă. Se pusese la cale, de altfel, și un protest împotriva Curții Constituționale, deturnat ulterior de cei care au înțeles că-și autosubminează legitimitatea. În aceste împrejurări, a consolida garanțiile pentru independența de gândire a judecătorilor constituționali ni se pare o precauție folositoare.
Imunitățile acestea au fost o mare achiziție politică la vremea lor, ca garanție a libertății, și asistăm din păcate în ultimul timp la discreditarea lor tot mai puternică. Dacă nu poate fi instituită ”imunitatea de muncitor” sau ”imunitatea de om simplu”, atunci mai bine să piară toate imunitățile. Populismul acesta de stânga prosperă nestingherit și – fără să-și dea seama ce face – amenință de fapt viața instituțiilor liberale.
