Românii au o vorbă, înrădăcinată în negura timpului. Se zice aşa – la Paştele Cailor – ca şi cum nimic nu se va împlini vreodată din ce ţi-ai propus. Ei bine, nu mai ziceţi asta, pentru că se va împlini, totuşi, în prima sâmbătă din postul cel mare, al Paştelui. În această zi este Paştele Cailor, când animalele sunt duse la biserică, binecuvântate de preot, să fie sănătoase în anul ce urmează. După o iarnă în care au stat în grajd, caii sunt scoşi la aer curat, în preajma sărbătorii lor. Primesc „încălţări” noi, adică, potcoviţi, apoi ţesălaţi. Li se agaţă şi o fundă roşie, să nu fie deocheaţi. Puşi, în cele din urmă, la căruţă, care şi ea a fost, la rândul ei, reparată, vopsită, i s-au montat câte două rânduri de scânduri, de-a latul atelajului, în spatele vizitiului, ca să stea astfel toată familia în „vehicul”, pe „scăunele” – nevasta şi copiii, îmbrăcaţi în costume populare.
