România se laudă cu bogăţia meşteşugurilor şi obiceiurilor, în speranţa atragerii vizitatorilor de pe toate continentele. Dar între sloganurile promovate la târgurile de turism şi realitatea din satele noastre este o prăpastie de la an la an mai adâncă. Un exemplu este chiar Maramureşul, prezentat drept stindard al tradiţiilor. „Descoperiţi meserii şi costume populare din străbuni, dacă veniţi în Maramureş”, sună mesajele pompoase ale diverselor site-uri de călătorii. Cu totul alta a fost însă reacţia autorităţilor maramureşene atunci când s-au aflat în situaţia de a spune concret ce meserii şi câţi meşteri mai există azi în fiecare localitate din acest judeţ, care cuprinde 63 de comune, 11 oraşe şi două municipii. Numai cinci primării au răspuns la acel chestionar, cu ocazia unui studiu asupra meseriilor şi meşterilor din Maramureş, demarat în 2009. Proiectul numit „memoria gestului” a vizat identificarea acelor oameni care respectă întocmai meşteşugul transmis de veacuri, din tată-n fiu. Lipsa informaţiilor de la autorităţile locale a fost compensată de studiile etnografice făcute încă din anii ’70, care arătau în ce sate maramureşene s-au păstrat, în ultimii 30 – 40 de ani, anumite meşteşuguri. Cercetarea pe teren, începută în 2009, a dovedit că, din păcate, o bună parte din vechii meşteri nu mai există azi, iar în multe sate nu mai e nimeni care să ducă mai departe tradiţia. Cert este că în prezent s-au găsit 40 de localităţi din Maramureş în care numai 67 de meşteşugari se încăpăţânează să reziste. Unii fac mobilier ţărănesc, obiecte de uz gospodăresc, alţii fac croitorie şi ţesături, dantelă şi obiecte decorative, mai sunt câţiva cojocari şi curelari, unii fac împletituri şi foarte puţini se mai pricep să construiască instalaţii tehnice ţărăneşti, precum morile sau vâltorile. La atât se reduce azi moştenirea unei culturi de excepţie, despre care Mihai Eminescu spunea, în 1872, că reprezintă „memoria ancestrală a Europei”.
Meşterii din pustiu
Poate vă închipuiţi că studiul din 2009 a fost realizat cu sprijinul autorităţilor române, că doar e vorba de propriul nostru tezaur cultural. Ei bine, nici pomeneală de aşa ceva! Toată operaţiunea fost susţinută de guvernele a trei ţări – Norvegia, Islanda şi Liechtenstein – prin Mecanismului Financiar al Spaţiului Economic European. Doar cei care au lucrat efectiv pe teren sunt români. Practic, o mână de oameni, doi cercetători, plus câţiva voluntari, au luat la pas, timp de un an, satele Maramureşului. Am fost, cu puţin timp în urmă, la Baia Mare şi i-am cunsocut pe cei doi specialişti – Georgeta Maria Iuga şi Janeta Ciocan. Georgeta a lucrat la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional din Maramureş, încă de la înfiinţarea acestei instituţii, pe timpul comunismului, apoi la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, iar din 1996 şi-a continuat munca doar prin propriile-i puteri, după ce a înfiinţat Fundaţia Social-Culturală pentru Democraţie „Identitate, Unitate, Generozitate, Acţiune”. Femeia spune că este arheolog de meserie. Astfel că toată viaţa ei a făcut un anumit gen de arheologie, dar nu de a scoate istoria din pământ, ci de-a extrage şi a salva obiceiuri şi meşteşuguri maramureşene acoperite de ceva mai greu decât pământul – uitarea. La rândul ei, Janeta este expert în textile şi lemn, în cadrul Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare. Nu e deloc uşor să-i găseşti azi pe meşteri, spun cercetătorii. Urmezi poteci uitate de timp, departe de vatra satelor, dincolo de păduri, pentru că meşteşugarii adevăraţi sunt, de cele mai multe ori, pe cine ştie ce deal. Acolo au ei casa, atelierul, departe de tumultul modernităţii. Majoritatea nu fac diverse lucruri cu scopul de a le vinde. Ei au moştenit uneltele şi tehnica de lucru, dar obiectele pe care le obţin – unelte agricole sau mobilier – sunt în special pentru folosinţa propriei lor gospodării.
„Banca” de autenticitate
De pe urma cercetărilor de teren din perioada 2009 – 2010 a rezultat o veritabilă bancă de date, de o inestimabilă valoare, în care se păstrează autenticitatea Maramureşului, atât cât a mai rămas azi din ea. Statistica aceasta cuprinde numele meşterilor, localitatea în care locuiesc, numărul lor de telefon, şi nu în ultimul rând meseria pe care ei o fac. Se ştie astfel că 20 de meşteşugari trăiesc în localităţile Săliştea de Sus, Târgu Lăpuş, Şurdeşti, Botiza, Văleni, Sighetu Marmaţiei, Poienile Izei, Rozavlea, Odeşti, Plopiş, Breb, Vadu Izei, Poienile Izei, Săcel şi Cavnic, ei reprezentând categoria celor care realizează mobilier ţărănesc, sculpturi în lemn şi obiecte de uz casnic şi gospodăresc. Din mâinile acestor oameni răsar trioţe, porţi, care din lemn, pluguri, grape, lăzi de zestre, dulapuri, căuce, prescurnice, coveţi, linguri, polonice, draniţe, icoane, buţi, coase, fuse şi jucării. Altă categorie de meşteri – 21 la număr – reprezintă domeniul croitoriei ţărăneşti şi ţesăturilor. Aceşti oameni trăiesc în localităţile Botiza, Călineşti, Sârbi, Bociocel, Văleni, Poienile Izei, Rozavlea, Baia Mare, Săliştea de Sus şi Săcel. Ei confecţionează brâie cu mărgele, cămăşi, covoare în culori vegetale, clopuri, opinci, traiste, sumane, cioareci, pieptare de pănură şi măşti. Urmează categoria celor care se pricep la dantelă, podoabe şi obiecte decorative. E vorba, în acest caz, de 11 oameni care trăiesc în localităţile Băiuţ, Breb, Cetăţele, Vişeu de Sus, Botiza, Baia Mare şi Berinţa. Ei fac zgărdane, broderie în ciur, dantelă frivolite, feţe de masă. La categoria cojocarilor şi curelarilor mai sunt doar cinci oameni. Ei trăiesc în satele Şugatag, Săliştea de Sus şi Tăuţii de Sus. Practic, sunt patru cojocari şi un singur curelar. Cel din urmă face hamuri, curele, chimire, căpestre. Altă categorie, a împletiturilor, e reprezentată de numai doi meşteri, din Remeţi şi Tămaia, care fac coşuri sau mobilier. Mai sunt, în cea din urmă categorie, încă opt meşteri ale căror meserii se află cel mai aproape de pericolul dispariţiei. De pildă, un singur fântânar, în satul Lăschiţa, un singur pietrar, în satul Făureşti, un singur om care se pricepe să facă cuptoare pentru pâine, în satul Asuaju de Jos, o familie care se pricepe la vâltorit, dărăcit şi morărit, în satul Săcel, unul care dă viaţă pietrei, în satul Negreia, unul care se ocupă cu ceramica şi modelajul, în Cavnic şi doi oameni care confecţioneză spete pentru războiul de ţesut.
Testamentul video al Maramureşului
Pentru fiecare meşter în parte s-a întocmit câte o fişă de cercetare, care conţine date în detaliu despre acel om, despre meşteşugul lui. Mai mult decât atât, au fost realizate filme documentare în care meşterii sunt filmaţi în timp ce muncesc în atelierul lor şi totodată explică exact cum fac ei un lucru anume. E ca şi cum aceste filme ar fi un fel de testament pentru generaţiile viitoare, să rămână astfel înregistrat secretul meseriei lor, să nu se piardă meşteşugul. Aşa poţi să afli „cum se fac opincile”, „cum se fac spetele”, „cum se pune tiara”, „cum se lucrează dantela frivolite”, „cum lucrează un fierar din vârf de munte”, „cum se face clopul”, „cum se face broderia în ciur”, cum se fac măştile”, „cum e croitoria tradiţională”, „cum se face un căuc”. Acestea au fost subiectele celor zece filme documentare pe care publicul le poate viziona pe adresa de Internet a Fundaţiei „IUGA” – www.fundatia-iuga.ro – acolo fiind disponibile şi sute de fotografii ale celor 67 de meşteri care mai dau azi viaţă tradiţiei maramureşene. „Acest proiect trebuie să fie un început de valorificare, la nivel ştiinţific şi comunitar, a meşteşugurilor tradiţionale din Maramureş. Sperăm că de-acum înainte vor exista, din partea autorităţilor, politici culturale de salvare şi valorificare a meşteşugurilor. Eu, ca şi alţi colegi de-ai mei din acest domeniu, încercăm să salvăm ce se mai poate salva din această moştenire culturală”, spune Georgeta Iuga.
Fenomenul dispariţiei meşteşugurilor pare de neoprit
Pe bună dreptate se pune totuşi întrebarea dacă se mai poate salva ceva în ziua de azi, de vreme ce fenomenul dispariţiei meşteşugurilor din Maramureş pare a fi de neoprit. Acum au fost identificaţi în acest judeţ doar 67 de meşteri autentici. Pe când în urmă cu 30-40 de ani erau, conform studiilor de atunci, 244 de meşteşugari. Dintre cei de atunci, 77 erau specializaţi în arta lemnului şi a pietrei, 87 se pricepeau la ţesături şi cusături, zece se ocupau de podoabe şi decoraţiuni, doi cunoşteau tehnica ouălor împistriţate, cinci stăpâneau reţetele bucătăriei tradiţionale, cinci pictau icoane pe sticlă, 16 oameni făceau cojoace şi opinci, opt făceau pălării şi clopuri, cinci se pricepeau la instalaţiile ţărăneşti, 13 la ceramică, unul singur făcea măşti, doi – împletituri, zece – dantelă frivolite, broderie şi croitorie, unul confecţiona păpuşi şi numai doi oameni ştiau să facă fântâni şi cuptoare.
Costumul popular – o ruşine în ochii orăşenilor
Eminescu era convins că „în timp, toţi ne tragem din Maramureş”, locul în care se păstraseră cel mai bine obiceiurile străbune. Ce diferenţă între acele vremuri şi momentul actual, când sufletul Maramureşului mai dăinuie doar în muzeele etnografice sau în paginile cărţilor de istorie! Colecţii de muzică, dansuri, obiceiuri de nuntă, basme şi strigături ale Maramureşului au apărut încă din secolul al XVII-lea, precum „Codicele de la Petrova”, al lui Nicolae Petrovay, apoi manuscrisul cu 639 de pagini al lui Coman din Moisei, de la 1799, manuscrisul alcătuit între 1841-1843 de către Dumitru Ţicală din Dragomireşti, manuscrisul lui Dumitru Lupu Grad din Săliştea de Sus, din perioada 1893-1895. Marile colecţii ale folclorului maramureşean apar din secolul al XIX-lea, avându-i drept autori, între alţii, pe Simion Botezan, Ion Bârlea, Tache Papahagi, Bela Bartok sau Tiberiu Brediceanu. Cu peste un secol în urmă, tradiţia maramureşeană era încă vie, dar primele semne ale regresului apar de atunci, obiceiurile retrăgându-se din oraşe, căutându-şi salvarea doar în satele din munţi. Arta considerată „primitivă” a lemnului era reprezentată în 1930, potrivit unei statistici, de 320 de meşteri, alături de care lucrau 694 de ucenici. „Omul pierde obiceiul, casa, costumul. Aşa îşi pierde identitatea”, spune Georgeta Maria Iuga. Ea a simţit pe propria piele acest adevăr, în 1992, când a organizat în Baia Mare, la Camera de Comerţ şi Industrie, o expoziţie a costumelor populare maramureşene. Dorind să vadă reacţia publicului, Maria s-a îmbrăcat ea însăşi în costum popular. Surpriza neplăcută n-a întârziat, orăşenii – culmea, în principal oameni trecuţi de prima tinereţe – fiind deranjaţi că o „ţărancă” le strica „peisajul” din beton şi sticlă al urbei lor. „Cei mai agresivi faţă de mine au fost oamenii în vârstă, reacţie la care nu mă aşteptam”, povesteşte femeia. Tinerii, în schimb, au privit-o cu simpatie.
Cămăşi maramureşene turco-franţuzeşti
Costume populare din pânză turcească, având broderie franţuzească. Doar mâna de lucru e românească. Diverşi „meşteri” de prin satele maramureşene încearcă azi să îmbine „tradiţia” cu afacerile, ca o pervertire a ideii de autenticitate, spune Georgeta Iuga. Asemenea obiecte de „artizanat” pot fi găsite apoi prin magazinele de „specialitate” din toată ţara. Georgeta îşi aminteşte de o cunoştinţă de-a ei care s-a îmbrăcat cu o cămaşă turco-franţuzească şi s-a dus la o nuntă, într-un sat maramureşean. Le-a văzut pe femeile de acolo, îmbrăcate în cămăşile lor, păstrate în lada de zestre, şi atunci a înţeles valoarea autenticului. Calitatea pânzei făcută de ţărănci în casă şi complexitatea broderiei nu puteau fi egalate nici de pânza turcească, nici de broderia franţuzească. Trăim totuşi într-o ţară în care ideea de patrimoniu a fost considerată la un moment dat retrogradă, drept pentru care legislaţia în domeniu a fost rasă de pe faţa pământului, după 1990. „Printre legile abrogate imediat după revoluţie, considerate a fi comuniste, a fost şi Legea patrimoniului”, arată interlocutoarea mea. Efectul n-a întârziat să apară, din satele României fiind scoase cantităţi impresionate de obiecte ale artei tradiţionale, de la costume populare până la instalaţii tehnice ţărăneşti, încărcate în camioane şi scoase din ţară. Maramureşul a fost una dintre cele mai râvnite „ţinte”. Georgeta spune că în acea perioadă a fost chestionată de „turişti” care doreau să ştie satele maramureşene cu cea mai bogată tradiţie. „Nu am vrut să le spun nimic, pentru că mi-am dat seama care le era scopul”, îşi aminteşte specialistul. Filiera de export a obiectelor de patrimoniu maramureşene era condusă, după cum se ştia la acea vreme, de un individ din Bistriţa, care şi-a trimis „armata” de comercianţi prin toate localităţile rurale, bătând din poartă-n poartă, în căutarea „vechiturilor”. Mulţi oameni şi-au vândut astfel moştenirea din străbuni, de cele mai multe ori pe nimic. Vidul legislativ a fost refăcut abia în anul 2008, prin apariţia Legii 26, care reglementează patrimoniul cultural imaterial. Ar trebui astfel ca meşteşugurile şi obiceiurile să fie inventariate, apoi trecute în listele de patrimoniu.
Sprijin european pentru inventarierea tradiţiei româneşti
Dar ca să faci munca asta de inventariere îţi trebuie bani. Şi de unde fonduri, dacă autorităţile ridică din umeri, că au buzunarele goale?! Unica soluţie e să apelezi la banii altor state. Cu mult înainte de apariţia noii legi a patrimoniului imaterial, Fundaţia „IUGA” şi Centrul Creaţiei Populare din Maramureş au reuşit să adune peste 50 de meşteşugari din judeţ în Academia de Arte şi Meserii. Oameni care produc obiecte tradiţionale cu scopul de-a le vinde. A fost nevoie de susţinerea Uniunii Europene pentru programul „Euro-Act”, în baza căruia a fost creată marca „Autentic Art Maramureş”. Meşterii îşi vând produsele – ţesături, podoabe, pălării, măşti, împletituri, covoare în culori vegetale – marca aceasta fiind o certitudine pentru cumpărători că nu achiziţionează obiecte fără valoarea autenticităţii. Alte proiecte au vizat înfiinţarea unor cursuri pentru oameni de toate vârstele, în satele Şurdeşti, Băiuţ, Săliştea de Sus, care au învăţat diverse meşteşuguri. Dacă reapar meşteri într-un sat, acolo poate fi revitalizat şi obiceiul pământului. Aşa s-a întâmplat în Şurdeşti, unde patru femei au învăţat meşteşugul confecţionării costumelor populare şi al podoabelor sau zgărdanelor, cum le spun localnicii. Ai costum popular, poţi să ieşi din nou pe uliţă, să reaprinzi obiceiul „Udătoriului”, a doua zi după Paşti, când e sărbătorit cel mai gospodar om al comunităţii, în alaiul tuturor sătenilor. De bani europeni a fost nevoie şi pentru evaluarea instalaţiilor tehnice de pe Valea Cosăului, Fundaţia „IUGA” deţinând azi lista completă a tuturor „utilajelor” seculare din sud-vestul Maramureşului istoric. Se ştie că în satul Budeşti sunt patru vâltori, trei mori, două horincii şi o batoză pe apă, satul Sârbi are cinci vâltori, trei mori, patru horincii, două pive şi o batoză. Patrimoniul satului Călineşti cuprinde două vâltori, două horincii şi un gater, iar satul Văleni are o vâltoare, o moară şi o horincie.
Porţi maramureşene cu unelte gălăţene
Satele maramureşene aveau, pe vremuri, fierarii lor. Oameni care se pricepeau la confecţionarea uneltelor agricole, dar şi a ustensilelor specifice transformării lemnului în porţi sau troiţe. Situaţia de azi din acest judeţ, când cele mai multe din meseriile tradiţionale au dispărut, este evidenţiată de ceea ce am auzit de la Cătălin Buda, un tânăr de 27 de ani, pe care l-am întâlnit în Târgu Lăpuş. El şi fratele lui, Alexandru, au învăţat să dea viaţă lemnului, văzând în asta modalitatea de-a câştiga o pâine, când alte soluţii de muncă, pe aici, nu există. „Am învăţat de la un mare meşter din Târgu Lăpuş, Nicolae Man”, spune Cătălin, care are 27 de ani, amintindu-şi că de la 13 ani a fost elevul meşterului Man. „Eram atunci, la meşter, 15 elevi. Doar eu şi fratele meu am ajuns să facem meseria asta. Restul n-au mai continuat”, tânărul susţinând că „numai 1% e talent şi restul muncă”. Treaba merge bine, fraţii Buda primind zeci de comenzi pe an, de troiţe, dar şi de porţi, mai ales de la pensiunile turistice, din toată ţara. O poartă maramureşeană costă între 1.500 şi 7.000 de lei, în funcţie de mărimea ei. Gazda zice că un meşter are nevoie de câteva zeci de dălţi, de diverse forme, pentru fiecare operaţiune în parte. Dălţi specifice acestui meşteşug. Modelele s-au păstrat din bătrâni, însemnate pe hârtie. Dar uneltele nu mai există. Trebuie să faci altele noi, care să respecte secularul tipar. Cine să le confecţioneze, dacă nu mai există meşteri fierari?! Noroc că, datorită Internetului, Cătălin a găsit un meşter fierar tocmai în celălalt capăt al ţării, la Galaţi. „I-am trimis, prin fax, modelul fiecărei dălţi în parte şi omul mi le-a confecţionat exact după modelul de aici, de la noi”, conchide Cătălin. Iată cum tradiţia maramureşeană a primit o şansă de supravieţuire, tocmai de la Galaţi…
