Inainte de 1989 li se spunea „surdo-mutii”. Pe Lacul Mangalia, ferita de ochii curiosilor, functiona una dintre cele mai temute unitati ale Marinei militare, divizionul corvetelor purtatoare de rachete. Regimul este mai strict fata de restul subunitatilor flotei de razboi, in primul rand pentru ca tehnica folosita aici este in cea mai mare parte secreta si apoi pentru ca nimeni nu se joaca cu patru rachete de cinci sute de kilograme depozitate la bord. Desi a fost restructurata, unitatea ramane cea mai puternica forta de lovire de pe litoral.
Rachetistii sunt mandri de navele lor. Au si de ce. Cele trei Nave Purtatoare de Rachete (NPR) au fost ultimele produse pe care Marina le-a cumparat de noi. In 1991, in baza unui contract semnat de comunisti, la Mangalia aveau sa soseasca de la rusi trei „tarantule”. Americanii nu au denumit intamplator aceasta clasa de nave „Tarantul”. Proiectul rusesc poarta numarul 1.241 – corveta din clasa Molnya, insa numele ales de occidentali li se potriveste de minune.
Muscatura „tarantulei”
In primul rand, „tarantulele” au un mijloc de propulsie neobisnuit pentru nave. Patru turbine cu gaz, exact ca la avioane, ce totalizeaza impreuna 32.000 cai putere, de vreo trei ori si ceva mai mult decat pot „scoate” motoarele conventionale de la bordul navelor obisnuite din flota. De aici rezulta o viteza de peste 40 de noduri. Paianjenul ucigas are patru rachete de cate 500 de kilograme fiecare, cu o bataie de 80 de kilometri, doua tunuri antiaeriene superrapide cu cate sase tevi fiecare, calibru 30 milimetri, si un tun naval de 76 milimetri. „Navele acestea actioneaza ca paianjenul-ucigas: musca si apoi dispar”, ma introduce locotenentul-comandor Constantin Jianu, comandantul NPR 189 „Pescarusul”, in „specificul” Divizionului 150 Rachete Navale. Odata ce pui piciorul pe puntea navei, realizezi ca denumirea americanilor nu este deloc fortata. Specificatiile tehnice enumerate mai sus devin realitate. La pupa (partea din spate a navei) ies in evidenta doua capace imense, care, odata deschise, dau frau liber zecilor de mii de cai putere din turbine. Cand se deplaseaza, NPR-ul scoate doar un suierat puternic, fara fum. Ce te izbeste apoi este privelistea celor doua tunuri AK 630, complet automate si letale oricarui tip de avion. Cadenta de tragere este infioratoare: peste 4.000 de proiectile pe minut. Tunurile sunt ghidate automat prin radar si principalul lor rol este indepartarea aeronavelor inamice si… distrugerea rachetelor adversarilor. Din fericire, niciunul dintre mijloacele de lovire nu a fost folosit decat in cadrul aplicatiilor.
Fiabilitate-record
Interiorul este destul de stramt, insa nava este foarte bine „portionata”. La 56 de metri lungime, un echipaj de 50 de oameni se cam inghesuie la bord. Fregatele britanice sunt, din acest punct de vedere, mult mai confortabile, insa NPR-ul nu a fost facut pentru parade si misiuni de lunga durata. Singura grija a sovieticilor a fost ca „tarantulei” sa nu-i scape nicio victima. Careul ofiterilor nu masoara mai mult de cinci metri lungime. Schimb cateva cuvinte cu „boss”-ul „Pescarusului”, locotenent-comandor Constantin Jianu, si capitanul-comandor Stefan Bratosin, comandantul Divizionului 150. Acesta din urma isi aminteste de conditiile si mai spartane indurate pe vremea „uceniciei” la bordul vechilor Vedete Purtatoare de Rachete (VPR), primele nave cu rachete intrate in serviciu acum vreo 40 de ani. Comparativ cu acestea, NPR-urile sunt de-a dreptul confortabile. Intreb despre durata de exploatare. Mi se raspunde sec: VPR-urile au stat in serviciu 40 de ani fara probleme majore, iar NPR-urile vor ramane in „campul muncii” cel putin tot atat. Dupa 15 ani de serviciu, la urcarea pe doc uscat si inspectia tehnica s-a constatat ca „tarantulele” nu au probleme majore la corp. NPR-urile mai au ceva special. Sunt dotate cu simulatoare, astfel ca echipajul se poate antrena chiar la bord in lansarea rachetelor.
Cum sa dormi cu doua tone de explozibil la bord
Arma de temut a NPR-urilor necesita un regim special. In primul rand intreaga nava este intarita, chiar si geamurile sunt mai groase. Cand se executa o lansare, niciun marinar nu sta pe punte, iar vasul este inchis ermetic. Intreb de ce. „Limba are cativa metri lungime si arde totul in jur. Dupa fiecare lansare vopsim bordurile”, raspunde comandantul „Pescarusului”. Si pentru ca misiunea „tarantulei” sa fie dusa pana la capat, NMP-ul poate lansa la interval de cateva secunde toate cele patru rachete. Nu trebuie decat ca suflul primei rachete lansate sa se risipeasca in aer, iar capacele nisei urmatoarei rachete sa fie deschise, dupa care se apasa din nou butonul. Si mai este ceva. Rachetistii au un fel de botez. Dat fiind pericolul mare de explozie, fiecare racheta este verificata amanuntit de mai multe ori pe zi. Cea mai stresanta operatiune este masurarea voltajului, pentru ca la o tensiune prea mare racheta poate pleca singura, iar din nefericitul care efectueaza testarea nu mai ramane, in acest caz, mare lucru. Echipajul s-a obisnuit insa cu acest risc. Chiar si comandantii au facut, macar o singura data, aceasta masuratoare. Datele despre tipul de racheta folosit de NPR sunt extrem de putine. Aflu doar ca, odata lansata, racheta se comporta ca un avion si isi cauta singura tinta. Pentru a fi detectata mai greu, ea zboara la suprafata apei, astfel ca, de obicei, este reperata mult prea tarziu pentru a mai putea fi distrusa.
Punct ochit, punct lovit
Cei trei comandanti de NPR sunt in acelasi timp amici si „inamici”. La ultima tragere reala, „Pescarusul” a lansat atat de precis racheta, incat aceasta a lovit la centru ambarcatiunea-tinta. Cum „victima” este un fel de pluta de zece ori mai mica decat o nava reala, rezultatul tragerii este deosebit. Acum, celelalte doua echipaje asteapta sa le vina randul pentru revansa. La bordul NPR 190 „Lastunul”, a doua „tarantula” vizitata, ma asteapta o surpriza. Alaturi de locotenentul-comandor Doru Teleu, comandantul navei, in careu ma asteapta trei barbati in uniforme negre de marinar, dar care nu fac parte din echipaj.
„Liliecii” de la sectia terestra
Locotenentul-comandor Costel Enache este comandantul Sectiei Rachete Navale. O subunitate terestra, care poate lansa de oriunde de pe litoral rachete contra navelor inamice. Tipul de racheta este acelasi cu cel de pe NPR-uri, insa difera platforma. Un monstru de 40 de tone, un fel de trailer imens ce poarta in spate doua rachete si radarul de mari dimensiuni. Il intreb pe locotenentul-comandor Enache cum se deplaseaza un astfel de „utilaj”. „Pe drumurile publice mergem numai noaptea, pentru ca altfel blocam traficul. Putem lansa rachetele chiar si de pe sosea”, imi raspunde omul. Sectia terestra este in permanenta legatura cu NPR-urile. Daca situatia o cere, navele din larg pot ghida rachetele lansate de pe uscat. Fiecare astfel de instalatie mobila poate duce lupta independent. Referitor la numarul orelor de instructie, situatia nu difera la uscat. Navele petrec anual 35 de zile in mare, iar sectia terestra tot atat, dar in teren accidentat.
Amenintarea paianjenului
Sosirea in tara a primelor VPR a ridicat, la acea vreme, moralul marinarilor. Racheta, cea mai moderna arma, era in mainile romanilor, iar acest lucru a schimbat intreaga strategie defensiva a celorlalte state riverane. Comunistii au denumit atunci unitatea vedetelor purtatoare de rachete „pumnul de fier”. Dupa 50 de ani, Divizionul 150 constituie unica forta de reactie rapida a Marinei militare. Fregatele sunt destinate misiunilor de lunga durata departe de casa, corvetele TETAL sunt specializate in lupta antisubmarin, iar „Lastunul”, „Zborul” si „Pescarusul” joaca rolul unor dobermani de care nicio nava de suprafata nu poate trece. Ca un paradox, tehnica sovietica se incapataneaza sa ramana in picioare. Si cum occidentalii nu au conceput inca o nava capabila sa „bata” un NPR, se pare ca „tarantulele” vor brazda multi ani de acum incolo apele teritoriale romanesti in cautarea unui adversar.
