În perioada crizei, între 2008 şi 2010, aproximativ un milion de români au plecat în străinătate pentru a-şi găsi un loc de muncă. Mulţi dintre ei sunt oameni cu studii superioare, care au renunţat la situaţii aparent sigure în România pentru slujbe necalificate în Europa.
După un anumit eveniment, Preşedintele României a venit special la ziarist să-i strângă mâna, semn că nu mai e mânios pentru tirul de întrebări incomode cu care fusese asaltat de tânăr. Jurnalistului cu pricina nici prin gând nu i-ar fi trecut că câteva luni mai târziu, împins de criză, va ajunge să culeagă cu capul plecat căpşune într-un sat anonim din Anglia şi să doarmă într-o caravană ruginită. Pseudonimul sub care a acceptat să-şi spună povestea este Alin Pescaru.
Totul a început după valul de micşorări de salarii din presa scrisă, care a început în 2009 din cauza crizei financiare. La asta s-a adăugat umflarea peste noapte a ratelor la creditele imobiliare în franci elveţieni, combinată cu devalorizarea leului. În trei luni am intrat în incapacitate de plată”. Aşa începe povestea ziaristului A. P., care în urmă cu doi ani a preferat să plece să muncească în Anglia decât să ia în piept criza românească. „Am scris poveş-tile de viaţă ale unor miniştri, prim-miniştri, alteţe regale, miliardari, aşa că cei din anturajul meu îşi imaginau că pentru un om cu relaţiile şi contactele mele, care se învârte în cercuri atât de selecte, este imposibil să decadă pe scara ierarhică a meseriilor până la dizgraţiosul stadiu de: «câh! căpşunar»”, mai spune A.P. Ziaristul împreună cu soţia sa au mers la o firmă de recrutare pentru muncă sezonieră în agricultură şi au semnat contracte de lucrători necalificaţi în Anglia, unde ora de muncă este plătită cu echivalentul a 30 de lei.
„Cel mai prost căpşunar”
Fostul ziarist a devenit o curiozitate pe plantaţia de căpşuni, atrăgând în mod special atenţia proprietarului fermei: „Eram 50 de căpşunari. Majoritatea erau bulgari, câţiva polonezi şi patru români. Pedanteria cu care culegeam fiecare fruct şi-l aşezam în caserolă, cu delicateţe feminină, ca pe ouă, m-a făcut să fiu cel mai lent muncitor pe care fermierul l-a văzut vreodată. M-a pândit în continuu timp de o săptămână, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. La răstimpuri, proprietarul fermei mă lua deoparte şi îmi explica politicos că am două mâini, două picioare şi ochi în cap, deci n-am nici un motiv omenesc să mă mişc în reluare. O săptămână mai târziu, fermierul mi-a dat un surplus de elan când mi-a întins o foaie albă cu antetul fermei, în care îmi dădea ultimatum: «Bagi viteză sau te sui în primul avion de ţara ta». Mi-am dublat instantaneu viteza de lucru, reuşind să ajung însă tot ultimul dintre căpşunari. Până atunci fusesem tot ultimul, dar de departe”, povesteşte A.P.
Unul dintre cei mai de încredere muncitori
După şase luni de muncă la fermă, ziaristul român a ajuns unul dintre cei mai de încredere muncitori ai fermierului din micul sat anonim de câmpie: „Eram excesiv de cinstit. Fiind plătiţi la numărul de lăzi culese, ceilalţi pickeri (n.r. – culegători) deveniseră mercenari. Ei nu mai culegeau căpşuni, culegeau bani. Căpşu-narii profesionişti puneau la suprafaţa caserolelor fructele frumoase, mai bine plătite, iar pe cele urâte le ascundeau la fund. Unii culegători îşi făcuseră socoteala că e mai rentabil să arunce pe jos căpşuni de clasa a II-a decât să piardă timp sortându-le în caserole separate. De aceea, pe rândurile pe unde treceau, lăsau în urma lor o dâră de fructe strivite de cizmele de cauciuc, în goana lor după bani. În schimb eu, la fiecare tufă, făceam filosofia culesului. Le sortam după mărime în mari, măricele, mici şi mititele, le separam pe cele cu forma perfectă de cele cu defect, pe cele roşii de cele rozalii. Iar atunci când ni se dădeau munci la oră, cei care erau primii la piece-work erau ultimii la hărnicie, ba chiar se mai tupilau sub câte un copac să tragă un pui de somn. Eu însă, indiferent de sistemul de pontaj, dacă afară ploua, era vânt, ori patronul era cu ochii pe mine sau nu, eram de neoprit.” Jurnalistul căpşunar a devenit atât de îndrăgit, încât în următorul an a primit invitaţie specială să întregească echipa de culegători. A declinat politicos oferta, fiindcă, după un sezon fructuos în agricultură, acum îşi revenise din problemele financiare şi s-a întors să muncească la ziar.
Ofiţer MApN, reciclat în şofer de taxi în Londra
Traiectoria lui Călin Greavu (29 ANI) a fost una cât se poate de previzibilă pentru un militar: „Am făcut Academia Militară şi am lucrat cinci ani ca ofiţer la o unitate militară de elită. Salariul meu ajunsese la 18 milioane pe lună când Boc ne-a aplicat corecţia de 25%. Am început să nu mă mai ajung cu banii. Milităria în ziua de azi nu mai este cum era odată. Nu mai e nici o aură. Sunt vremuri în care trebuie să tragi pe turta ta ca să supravieţuieşti. Aveam un prieten care făcea taximetrie în Londra şi mi-a propus să mă apuc şi eu. Mi-a trimis materiale, am învăţat, am mers acolo şi mi-am dat examen de licenţă în taximetrie. Am aşteptat actele şi când m-am văzut cu licenţa de taximetrist în buzunar, mi-am pus demisia din armată pe biroul comandantului, mi-am îmbrăţişat camarazii de arme mai apropiaţi şi am pornit pe drumul meu. Lucrez deja de un an de zile. Fac în medie cam 2.000 de lire net, după plata taxelor şi a asigurării de pensie şi sănătate. Soţia nu şi-a găsit serviciu, dar chiar şi aşa rămânem cu suficient cât să punem deoparte şi pentru viitor. Oricum, nu-i o viaţă strălucită nici aici, că emigranţii nu-s văzuţi prea bine, însă trag tare să fiu cât mai înfipt. Mi-am depus actele de rezidenţă şi sper să mă naturalizez în câţiva ani”, spune Călin Greavu.
Actriţă-menajeră în Italia
Actriţa Ortansa Codreanu, coordonatoarea Casei de Cultură din Târgu Ocna, judeţul Bacău, a muncit o viaţă în mediul artistic. După ce în urmă cu doi ani obţinea cu elevii ei cinci trofee la Festivalul Internaţional „San Remo” pentru copii, după tăierile salariale la bugetari, a trebuit să se reprofileze: „Ce să mai faci când dintr-un salariu de 500 de lei nu îţi ajung banii să plăteşti creditele bancare? Cât despre alte cheltuieli, nici nu îndrăzneam să mă gândesc. În momentul când au decis să ne ia 25%, care, în fapt, la mine erau 40 la sută, cu ce să mai trăieşti? Cu 100 de lei?”, spune Ortansa Codreanu. Forţată de nevoi, fosta şefă a Casei de Cultură a plecat în Italia cu speranţa unui trai mai bun: „Când ajungi aici trebuie să fii pregătit psihic foarte bine, să uiţi cine eşti în ţară şi să te aştepţi la ce-i mai rău. E umilitor. Când munceşti la negru, eşti sclavul lor. Eu am avut o experienţă terifiantă în casa unei judecătoare care nici nu voia să audă de contract «di lavoro» (n.r. – de muncă), unde am muncit 20 de ore pe zi până m-am îmbolnăvit. Am fugit de la locul de muncă fără să îmi primesc banii deoarece înnebuneşti gătind pentru cinci persoane şi făcând curăţenie în 19 camere imense şi cinci băi, în care se aflau nu mai puţin de două tone de argint. Până la 50 de ani, judecătoarea nu a învăţat să tragă imediat apa la WC. O făcea nu pentru că nu ar şti, ci nu vroia, pentru a mă umili. Asta pentru 700 de euro lunar”, povesteşte fosta directoare.
Acum Ortansa Codreanu participă săptămânal la mai multe „castinguri”, concurând cu filipinezi, chinezi, indieni, marocani şi alţi români pentru posturile din oferta firmelor care plasează forţa de muncă: „Acum locuiesc la nişte cunoştinţe, români, la care fac menaj şi mâncare pentru dormit şi casă, şi aştept cu nerăbdare să văd dacă am fost admisă la castingul pentru badante (menajere). Să fiu angajată, chiar şi la negru. Mă simt ca la târgul de vite”. Cel mai grav e că actriţa, atunci când a plecat menajeră în Italia, a fost forţată să o lase pe fiica ei de 13 ani în grija prietenelor profesoare: „Fetiţa mea a trecut printr-o adevărată depresie după plecarea mea, dar acum participă la un program de consiliere psihologică. Suntem o familie monoparentală şi neavând rude, nu aveam unde să o las decât în grija prietenelor”. În prezent, Ortansa Codreanu nu are o imagine clară a viitorului. Ştie însă cu siguranţă un lucru: „La Casa de Cultură nu mă mai întorc, pentru că salariul meu este mai mic ca al femeii de serviciu. Ieri am depus la Ambasada Italiei la Roma un proiect pentru un program de cultură: «Cultura uneşte Europa». În rest, atât cât mă mai ţin puterile mi-am propus să spăl Italia de rahat şi dacă voi avea timp pentru condei voi scrie o piesa de teatru care se va intitula «De-a râsu’ plânsu’» . Sper să fie cântecul meu de lebădă la ieşirea la pensie de la Teatrul Bacovia”.
EMIGRAREA CA AFACERE
Numărul de SRL-uri care trimit muncitori în străinătate, în creştere constantă de la debutul crizei, conform datelor de la Inspecţia Muncii:
la 31 dec. 2008 1.525 agenţii de plasare a forţei de muncă;
la 31 dec. 2009 1.614 agenţii de plasare a forţei de muncă;
la 31 dec. 2010 1.703 agenţii de plasare a forţei de muncă;
la 28 feb. 2011 1.722 agenţii de plasare a forţei de muncă.
Cum a evoluat numărul emigranţilor în perioada crizei
1,7 milioane de români munceau peste graniţe, conform statisticilor EUROSTAT.
2, 7 milioane de români lucrează în alte state UE, potrivit Raportului asupra Migraţiei Mondiale, realizat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
Datele centralizate de Banca Mondială arată că cei mai mulţi români au emigat către Italia, Spania, Ungaria, Israel, SUA, Germania, Canada, Austria, Franţa şi Marea Britanie. Nu există informaţii relevante despre procentul de emigranţi români cu studii superioare care au slujbe necalificate în Occident.
IMPORTANT: Românii care au fost puşi în situaţii similare, fiind obligaţi să renunţe la slujbe „cu prestigiu” dar pauperizante şi să accepte slujbe „ruşinoase” dar plătite uman peste hotare şi vor să-şi facă povestea auzită, mă pot contacta pe adresa de email: daniel.befu@romanialibera.ro
