Când zbori cu avionul deasupra terenurilor din jurul Capitalei, luciul lacurilor şi bălţilor poate fi uşor confundat cu solariile de legume şi zarzavat. Aici se află grădina care furnizează o bună parte din alimentele ce ajung pe mesele bucureştenilor.
Asemenea marinarilor, bărbaţii întind ca pe vele celofanele peste scheletele de lemn sau de oţel ale solariilor. Vântul flutură zgomotos plasticul transparent, făcând să apară mici valuri acolo unde n-a fost bine întins. Lucrătorii se opintesc din nou în funii şi trag iar de celofan, până-l fac neted de zici că-i geam. Înăuntru, femeile culeg buruienile din jurul răsadurilor sau mută lăstarii firavi din ghivece în sol. E marea pregătire pentru noul sezon de rod.
În total, doar în Ilfov sunt între 700 şi 1.000 de hectare de solarii, conform lui Marinel Ivanof, directorul Camerei Agricole Ilfov. Acestora li se adaugă o parte din sutele de hectare de solarii din judeţele limitrofe: Prahova, Giurgiu, Dâmboviţa, Ialomiţa şi alte peste 1.000 de hectare de legume şi zarzavaturi cultivate în câmp.
Din păcate majoritatea bazinelor legumicole s-au contractat după 1989, suprafaţa ocupată de sere scăzând cu 55% de la 1445 ha la 600 ha. Din acest motiv România depinde de importurile de legume, care provin în special din Turcia, Siria, Iordania, Grecia şi Spania. În 2010 cantitatea de legume recoltate în România a fost cu 20% mai mică decât în 2009, iar importurile au crescut în aceeaşi perioadă cu 17%. Singurul institut de cercetare în domeniul legumiculturii e pe ducă, iar majoritatea agricultorilor care au solarii aplică tehnologii care în Turcia erau folosite în anii ’70. Mulţi legumicultori români acum descoperiră irigarea prin picurare, au încă solarii cu schelet din bârne de lemn şi îşi încălzesc iarna răsadurile cu bălegar. În ce priveşte structurile asociative tip cooperativă, singurele care asigură succesul fermierilor în „era hypermarketurilor”, acestea sunt o nebuloasă pentru legumicultorii români. Asta în ciuda fondurilor nerambursabile cu care îi îmbie UE pentru a-şi deschide depozite de colectare, sortare, ambalare şi refrigerare a produselor agricole. Însă imagini ca cea de mai sus, în care e surpinsă într-o panoramă aeriană comuna Balta Doamnei -bazin legumicol de la nord de Bucureşti- sunt dătătoare de speranţă că o să vină un moment când cei care vor survola România, vor vedea nu ici şi colo câteva insuliţe de solarii pe structură de lemn, ci o mare uriaşă de sere şi solarii moderne, aşa cum au turcii în Antalya.
Citeşte şi articolul „Cum a ajuns Turcia aprozarul României” dând click pe link-ul de mai jos:
https://romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/cum-a-ajuns-turcia-aprozarul-romaniei-224858.html
Intermediarii, un rău necesar
Balta Doamnei din judeţul Prahova e una din comunele în care majoritatea covârşitoare a populaţiei, peste 90%, îşi câştigă traiul din solarii. „În total solariile au acaparat 100 de hectare”, explică viceprimarul-legumicultor Cristi Matei (45 ani). „Doar 10% din producţie e vândută direct de legumicultori către consumatorul final. Restul ajunge la intermediarii care o cumpără en-gros. Sunt şi români de-ai noştri, dar mai mult ţigani. Pofitul lor e aproape ca al nostru, deşi noi ne rupem spatele tot anul, iar ei doar încarcă marfa şi o vând mai departe”. Alexandru Ion, proprietar de solar din cel mai mare bazin legumicol al judeţului Ilfov, comuna Vidra vede şi avantajele relaţiei cu angroşiţii, fiindcă în felul ăsta are garanţia că nu va rămâne cu marfa nevândută: „Intermediarii sunt categoria socială care a apărut după revoluţie. Ei cumpără şi vând. Sunt un rău necesar. Dacă ar exista cooperative funcţionale în România, n-ar mai exista intermediarii. Angrosistul în acelaşi timp îşi asumă şi nişte riscuri ca marfa lui să fie respinsă de hipermarketuri din motive de neconformitate, fiindcă ţăranii români sunt experţi în burlănitul mărfii. A burlăni marfa înseamnă să pui o găleată de produs frumos pe fundul sacului, după care introduci un burlan în mijlocul sacului şi pui ardei frumoşi de jur împrejur, că ăia se văd la suprafaţă, iar în mijlocul sacului, torni în burlan cu găleta ardei stricaţi. Apoi scoţi burlanul, legi sacul şi la prima vedere ardeii par exponate de pus la muzeu. Dacă scotoceşti prin sac însă te înfiori. Ştiu angrosişti care din cantitatea luată de la producători aruncă jumătate”.
Bagi un leu şi scoţi doi
Îndeletnicirea creşterii legumelor în solar e o moştenire care se transmite din tată-n fiu: „Eu am un solar de 4.000 mp, taică-meu, la 75 de ani, se ţine tare. Are unul de 1.000 mp iar unchieşul meu, la 84 de ani, are şi el unul mai mic, dimensionat după puteri, de 600 mp. Împreună cu băbuţa lui de 75 de ani ţin solarul în viaţă. Ce-i drept, îi mai ajută şi copiii când vin în weekend de la oraş. Când şi când, bătrânul iese cu măsuţa la marginea DN1 şi vinde la orăşeni. Anul trecut a vândut ardei, roşii, castraveţi şi vinete de 6.000 lei. Pentru 84 de ani nu-i chiar de ici de colo”, spune viceprimarul. Soţia lui exprimă şi mai bine tradiţia cultivării legumelor: „Eu sunt născută şi crescută în solar. Când eram mică, părinţii plantau şi eu în urmă jumuleam buruieni. De o viaţă asta fac. Am o satisfacţie că eu le pun, eu le muncesc, eu le culeg, că n-avem ce altceva să facem. Serviciu aici nu găseşti. Unde să te duci?”. Îl întreb pe viceprimar câţi bani a făcut din grădinărit în sezonul agricol 2010. Râde: „400-500 de milioane (n.r.- lei vechi). Cam aşa e. Cam cât bagi, încă o dată câştigi”. Ca să vadă cât de rodnic a fost anul, Cristi Matei se raportează la anul etalon: „În ´95 a fost un an mai special. A fost un preţ excepţional atunci. În 1995, în comuna Balta Doamnei s-au cumpărat 37 de Dacii noi. Am fost şi eu printre ei. Şi 2010 a fost un an bun, dar anul trecut omul şi-a astupat găurile din anii trecuţi. Mulţi aveau credi-te la bănci şi au scăpat de datorii”.
Munceşti doi-trei ani pentru un Audi A6
Georgeta Andrei (50 ani) are în faţa casei un camion, în curte un Audi A6, iar casa are termopane fumurii cu ramă PVC cu aspect de stejar. Şi ea are tot 4.000 mp de solar modern, prevăzut cu centrală pe lemne de la care pornesc ţevi cu apă caldă îngropate sub brazdă ca să nu îngheţe rădăcinile plantelor când e încă frig.
„Maternitatea plantelor”, acolo unde germinează seminţele, dând naştere la răsaduri, are calorifere şi un schimbător de căldură. Instalaţiile de picurare sunt nelipsite, ca la orice legumicultor care se respectă.
Legumicultorii încep munca la sfârşitul lui ianuarie, când aduc mraniţă din pădure, bălegar de pe la ferme şi plantează seminţele în ghivece, după care, le veghează întocmai ca asistentele pe bebeluşi: „Noaptea e crimă. În ianuarie şi februarie ne trezim şi din două în două ore când e ger noaptea, ca să facem focul. Temperatura trebuie să fie de cel puţin 15 grade”. Ca să scoată recoltă timpurie de castraveţi, copţi la începutul lui mai, răsadurile sunt puse pe pat de bălegar, generator de căldură, care accelerează creşterea.
Georgeta e ajutată de soţ, de fiu şi de noră şi ocazional de fiică şi cumnat. La asta se mai adaugă zilierii: „Îi chemăm când ne îngrămădim cu munca, la plantări şi când e sezonul de cules, că singuri nu biruim. Îi plătim cu 35 lei şi le punem şi legume în sacoşă cât să ducă la nevastă şi la copii”, spune femeia.
Într-un an Georgeta adună o recoltă de 10 tone de castraveţi, 6 tone de roşii, 3 tone de ardei şi 3 tone de vinete. Pare mult, însă cea mai mare parte a castrave-ţilor i-a vândut cu sume cuprinse între 30 de bani şi un leu, ardeii cu 1,5 lei, vinetele cu 1 leu şi roşiile cu 2 lei. Scăzând cheltuielile „doar o singură sămânţă de roşie costă şi 40 de bani”, standardul de viaţă al familiei evoluează cu paşi mici: „Audi A 6 ce-l vedeţi este second-hand. Şi am strâns bani 2-3 ani de zile să mi-l iau, că nu am reuşit într-un singur an”.
„Meseria asta a noastră e loterie”
Cristi Matei punctează pe lângă câştiguri şi riscurile la care se expun legumicultorii cu solarii: „Meseria asta a noastră e loterie. Anul trecut a venit vijelia şi cam la 30-40% din comună le-a tăvălit solariile la pământ, le-a îndoit cadrele, le-a sfâşiat celofanele”.
Georgeta Andrei are ofurile ei: „O dată la câţiva ani ne intră mana în tomate. E un cancer bacterian. Seara roşiile sunt frumoase bine mersi şi a doua zi dimineaţă îţi vine să plângi. Zici că le-a opărit cu apă fiartă. Cu fiecare oră care trece vezi boala cum evoluează. Când se întâmplă aşa smulgem plantele din pământ, le scoatem afară unde le facem morman şi punem în loc castraveţi de toamnă”. La asta se adaugă condiţiile dificile de muncă ale legumicultorilor cu solarii: „Munca e ca în mină. Cum muncesc minerii în mină aşa se munceşte la noi aici, doar că la ei aerul are o temperatură mai adecvată, dar pericolul e mai mare, iar la noi e o temperatură enormă. Culegem şi la 65 de grade pe timpul verii”, subliniază Georgeta Andrei.
Un caz extrem este cel al lui Ion Alexandru, legumicultor din Videle, care, împreună cu soţia lui, a dezvoltat intoleranţă la roşii: „Am dezvoltat alergie la solanacee. Dacă intru într-un solar cu ardei să plivesc buruienile eu rup sapa-n mâini până-n partea aialaltă. Însă dacă intru într-un solar cu roşii doar dacă trec în mers până-n partea cealaltă, de-abia mai pot să respir. Soţia mea dacă intră între roşii începe să strănute şi-i curge nasul de nu se mai opreşte. Pe urmă nu mai poate să respire. O mai dai şi până la 12 şi până la 13. Curge apa de pe tine şi zici «ies afară să mă răcoresc» şi uite aşa te ia curentul din toate părţile şi te-ai îmbolnăvit. E ca un fel de boală profesională, dar nerecunoscută pe nicăieri”, povesteşte Ion Ale-xandru.
Cercetarea românească în legumicultură îşi dă ultima suflare
Din 2002 Institutul de Cercetare pentru Legumicultură şi Floricultură Vidra a început să piardă bani. În 2011 institutul e un loc aproape părăsit, birourile, serele şi laboratoarele deteriorate şi iarna neîncălzit. Atmosfera e glacială şi peisajul dezolant. Baricadat într-una din puţinele încăperi cu temperatură decentă ale institutului, directorul ştiinţific Victor Lăcătuş rezumă o istorie tragică: „Personalul s-a redus cu 90%. Nici nu-mi vine să pronunţ câţi am rămas, aşa de jenant e numărul. Suntem 14 oameni. Laboratorul meu pe care l-am condus până în ’90 cred că număra 45 de persoane, cercetători, tehnicieni şi laoranţi iar azi acest laborator mai are o singură persoană, cu 900 lei salariu brut pe lună. Institutul a reintrat în atenţie acum câţiva ani. Dar nu pentru cercetare. Ci din cauza activelor. Aici la Vidra avem 250 de hectare, iar staţiunile noastre de cercetare răspândite în ţară la Buzău, Bacău şi Iernut au în patrimoniu zeci de hectare fiecare. La Bacău şi la Buzău terenurile sunt amplasate chiar în oraş. La Buzău …Mafia locală a venit să ia pământurile staţiunii şi directorul a fost ameninţat că dacă nu pleacă, o să fie de rău. Aşa au pus mâna pe o parte din teren. La Vidra doar s-a tatonat terenul, să se vadă cât de dispusă e conducerea să ia de bune nişte acte false de retrocedare”.
În prezent, institutul mai furnizează legumicultorilor sămânţă pentru doar 10-15% din culturile de legume în câmp. În ce priveşte culturile din solarii şi sere, materialul săditor vine aproape în totalitate din import. În prezent, România e incapabilă să-şi asigure singură consumul de legume pe cap de locuitor, cu un deficit de 30%, satisfăcut din importuri. Structura consumului e şi ea fracturată între urban mare şi urban mic, respectiv rural, conform directorului ştiinţific Victor Lăcătuş: „Consumul rămâne mai mare în provincie, introducând la legume şi cartoful, fasolea uscată şi varza. 45-46% e populaţie rurală. Ei se duc să cumpere de la supermarket legume? Nu, ei mănâncă murături. În oraşele studenţeşti şi în Capitală, unde e foarte mult tineret, ăştia nu mănâncă legume. Doar pe cele care li se pun în hamburger şi kebab”.
Legumicultura românească are şansă
Alexandru Ion, fost subinginer la „Semănătoarea”, are un solar de 1.000 mp în comuna Vidra şi 1.500 mp de grădină. Deşi are PFA, adică e plătitor de taxe şi impozite la stat, el reuşeşte ca dintr-un leu investit să scoată trei. Adică e cu 100% mai productiv decât ceilalţi legumicultori: „Şi eu şi soţia citim cărţi de agricultură. Pe unde mă duc iau cărţi şi studiez: cu ce să stropesc, ce îngrăşăminte să administrez la cultura de ardei, ce hibrizi noi au mai apărut. Trebuie să ştii. E nevoie de aşa ceva. Am profitat de vecinătatea cu Institutul de Legumicultură şi de fiecare dată când aveau sesiuni de comunicări ştiinţifice, seminarii sau instruiri, eu eram nelipsit. În plus, am vizitat pe pro-bleme de agricultură din fonduri europene Portugalia, Franţa, Olanda, Belgia şi Japonia şi ştiu ce înseamnă să lucrezi eficient”.
Contrastul dintre „modul înrădăcinat din bătrâni de a face agricultură” al legumicultorilor din Vidra şi Ion Alexandru s-a văzut atunci când vecinii curioşi s-au uitat peste gard, să vadă ce năzdrăvăie i-a mai trăznit în minte megieşului lor: „Am citit că e bine să tratezi solul cu ierbicid înainte de însămânţare, ca să nu mai ai probleme cu buruienile. Mi-am pus în pompa de stropit un pic de apă, ca să văd cam câtă intră pe un metru pătrat, să ştiu câtă soluţie de ierbicid să prepar. Vecinii m-au întrebat miraţi: «Dar ce faci?»«Iaca stropesc cu apă». I-am văzut cu coada ochiului cum îşi făceau semne unul altuia că-mi filează o lampă. Eu mi-am stropit cu ierbicid, am semănat, după cum scria în carte. Ei după cum ştiau de la părinţii lor. Două luni mai târziu ei dăduseră deja de două ori cu sapa ca să scape de buruiană, eu deloc. Indignat, unul din ei m-a abordat: «Da cum se face că tu n-ai dat deloc cu sapa?».«Am ierbicidat»”.
La fel s-a întâmplat când Ion Alexandru a introdus primul în partea aia de sat, instalaţiile de irigare prin picurare: „Am băgat în anul ăla 70 de milioane de lei în sistemul de irigaţii. Când am întins furtunele le spuneam tot aşa vecinilor: «Ia-ţi şi tu. Te sfătuiesc eu de care să iei». «Cum, să am eu mâini şi să nu stropesc eu plantele cu mâna mea?» Pe un climat rece şi umed, după ce ai irigat prin inundare imediat apar ciupercile. Eu dacă ud plantele prin picurare, apa cade numai lângă plantă şi nu se creează o umiditate excesivă. Aşa am un avantaj competitiv în tratamentul împotriva bolilor care-mi oferă spor de producţie. După ani de zile, văzând că eu produc mai mult, vecinul şi-a montat şi el tehnologia prin picurare”. Însă experimentele ştiinţifice se mai lasă uneori şi cu eşecuri pentru pionieri: „În fiecare an încerc să văd dacă s-au mai upgradat hibrizii, dacă s-a scos ceva şi mai productiv. Într-un an am luat un sortiment de sămânţă de ardei despre care mi s-a spus că bate tot. Şi aşa a fost. A ieşit extrem de timpuriu. Timpuriul în legumicultură înseamnă un preţ extrem de bun. Ardeii erau de culoarea portocaliu semafor. Frumoşi, uriaşi, gustoşi şi aromaţi, de-mi alunecau pe gâtlej ca unşi, la micul dejun. I-am dat la vânzare. Nu s-a dat nici măcar un kilogram. Din cauza culorii, cumpărătorii au crezut că-s de import. Şi cum era sezon, toţi vroiau produse neaoşe. Degeaba au scris tarabagii: «Acest ardei e 100% românesc», că nimeni nu i-a crezut şi mi s-au stricat”.
6 este locul ocupat de România în UE în ceea ce priveşte suprafaţa arabilă pe cap de locuitor.
6% este proporţia din PIB reprezentat de agricultură în 2010.
62,5 % este ponderea cu care a scăzut suprafaţa ocupată de sere în ultimii 20 de ani, potrivit Ministerului Agriculturii.
50% din fructele de pe masa românilor şi 10% din legume provin din import.
Citeşte şi articolul „Cum a ajuns Turcia aprozarul României” dând click pe link-ul de mai jos:
https://romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/cum-a-ajuns-turcia-aprozarul-romaniei-224858.html
