„Cap de primăvară”
E momentul când începe să miroasă a primăvară. Păsările care au iernat la noi îşi dezmorţesc aripile. Se adună în stoluri, prin păduri, se împerechează. Etnografii spun că Dragobetele are legătură cu tumultul necuvântătoarelor, care dau tonul renaşterii naturii, dezgheţului, când în pădure apar primii ghiocei, iar copacii dau semne de înmugurire. Ziua de 24 februarie se mai numea şi „cap de primăvară”, când tinerii din sat se adunau. Flăcăii vorbeau despre „logodna păsărilor”, dar se gândeau la fetele de măritat pe care puseseră ei ochii deja. Cu toţii mergeau în pădure, se încingeau hore. Fetele adunau florile care învinseseră zăpada şi ieşiseră la soare, viorele sau tămâioare, păstrându-le până în vară, de Sânziene, când le vor arunca pe o apă curgătoare. Sperând astfel să-şi atragă ursitul. Şi tot pentru dragoste rosteau descântece pe care le învăţaseră de la mama sau de la bunica lor.
Zăpada zânelor
Aşa începea, încă de dimineaţă, Dragobetele. Mândrele îşi luau zborul când soarele ajungea deasupra capului. Fugeau din pădure spre sat. Acesta era „zburătoritul”. Ceva tot legat, iată, de păsări. Fiecare flăcău lua urma fetei pe care o plăcea. Dacă şi fata avea drag de el, atunci se lăsa prinsă într-un sărut. Aşa demonstrau tinerii, în faţa întregului sat, cum îi îndemna pe ei inima să formeze viitoarele familii. Părinţii aflau acum pe cine iubeşte fata sau băiatul lor, după caz. Tot în ziua asta fetele şi femeile adunau ultimele petice de zăpadă şi păstrau apa în vase. Era „zăpada zânelor”. Se spune că dacă femeia îşi dă pe faţă cu apa asta, din când în când, îşi va păstra frumuseţea tot timpul anului. Era o lege nescrisă în sate ca în 24 februarie să nu fie sacrificat niciun animal. Să nu se strice rânduiala împerecherii „dobitoacelor”. Flăcăii se opreau în dreptul casei unde se ştia de o fată pe care timpul o uitase nemăritată. Sau vreo femeie în puterea vârstei, dar leneşă. Pentru ele se rosteau tot felul de cuvinte prin care erau ironizate. Asta se numea „strigarea peste sat”.
Floarea dragostei
Nu se putea ca fetele nemăritate sau flăcăii să nu participe la tot acest ritual. Dacă nu făceau aşa ceva, n-ar mai fi iubit în anul acela. Se mai spune că dacă fata ieşită pe uliţă nu zărea în acea zi un băiat, sigur nu se va mărita în acel an. La fel şi flăcăul – nu întâlnea o fată, adio însurătoare, până în primăvara următoare! Dar un sărut putea să salveze destinul amândurora. Se credea despre Dragobete că e o fiinţă mitică, un ocrotitor al păsărilor din pădure. Omul care îndrăznea să muncească în această zi era pedepsit de Năvalnic, cum i se mai spunea legendarei figuri. Tinerii îşi arătau acum iubirea. Dar oare sentimentele lor se vor împlini prin căsătorie? Asta se vedea numai dacă luai două fire din „floarea dragostei”, din pădure. Le sădeai în grădina casei tale. Dacă tulpinele lor, înalte, se apropiau după aceea, crescând, atunci sigur fata pe care ai ales-o chiar va fi a ta.
Ecouri ale vremurilor de demult
Acestea sunt însă, din păcate, numai ecourile acelor vremuri de demult, în care satul românesc prindea viaţă, se descătuşa din amorţeala iernii. Despre toate astea, azi, numai în cărţi poţi să afli. Şi să recreezi în minte frumuseţea de altădată. Ca un film în care doar umbrele vechilor obiceiuri mai ştiu să se bucure de viaţă. De dragoste. Ziua dedicată iubirii a dispărut în Transilvania încă din jurul anului 1900, aşa cum arată documentele, spune Mirela Creţu, director al Complexului Muzeal Naţional „Astra” din Sibiu. Se mai spunea despre Oltenia că ar fi ultima „redută” pentru obiceiul dedicat iubirii. „Nu se mai păstrează nimic”, aflu de la Cornel Bălosu, şeful Secţiei de Etnografie, făcând parte din Muzeul Olteniei din Craiova. Poate avem mai mult noroc în Muntenia? Doar în câteva sate din Teleorman a renăscut obiceiul, de câţiva ani încoace, ştiu de la Paula Popoiu, directorul Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Năvalnicul a fost parcă alungat de peste tot, deşi sudul ţării era de mai mult timp cunoscut drept cel mai însemnat „sălaş” al său.
Posibile rădăcini dacice
Cel puţin două ipoteze explică numele de Dragobete. Una merge pe filiera slavă, de la cuvintele „drago” şi „biti”, care înseamnă a fi drag. Există însă şi varianta dacică, de la „trago” – ţap şi „bete” – picioare, în condiţiile în care ţapul întruchipa fecunditatea. Dar la fel de posibil e ca un alt cuvânt dacic – „drago” – să stea la baza denumirii tradiţiei, semnificând „chip drag”.
„Am pierdut legătura sfântă cu natura”
Dispariţia acestei sărbători poate spune mai multe despre noi, ca popor. Ne arată ce am pierdut cu adevărat. „Omul nu mai are legătura sfântă cu natura. Dragobetele era legat de ritmul vieţii păsărilor care iernau la noi. Satul era, pe vremuri, plin de viaţă, renăştea în acelaşi timp cu natura”, îmi spune cu mâhnire profesorul universitar Ion Ghinoiu, cercetător al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”. Altă explicaţie vine de la cercetătorul Cornel Bălosu – „dacă oamenii nu mai cred, obiceiul dispare”. Arhivele arată că în zona Olteniei sărbătoarea de Dragobete intrase în regres încă de la sfârşitul secolului al IX-lea. Tradiţia primeşte lovitura de graţie atunci când comunismul se instalează la noi şi oamenii de la sate îşi pierd pământul. Fertilitatea era celebrată pe 24 februarie, dar nu numai în privinţa viitoarelor familii, ci şi pentru bulşugul pământului şi gospodăriei. „Dispariţia formei de proprietate, în comunism, a dus şi la declinul obiceiurilor legate de bunăstarea satelor”, afirmă specialistul.
Comunismul nu admitea tradiţia legată de fertilitate
Absolut ciudată era politica de până în 1989, când etnografii nu aveau voie să facă cercetări asupra tradiţiilor legate de fertilitate, precum Dragobetele. Ar fi trebuit să se vadă unde mai trăieşte credinţa populară, iar oamenii să fie încurajaţi să ducă obiceiul mai departe. „Abia după 1990 am început să facem cercetări prin sate, culegând date despre acest obicei. Am aflat informaţii şi din documentele vechi, punând totul cap la cap, pentru a reface întregul ritual de Dragobete”, spune conferenţiar doctor Paula Popoiu. E clar că ideologia comunistă nu se „lega” deloc cu ritualurile magice ale dragostei, cu focul din inima tinerilor, aprins de Dragobete.
„Aşa să se-ncingă inima”…
Să invoci dragostea printr-un descântec. „Să te aprinzi, cum te încinzi. Cum te aprinzi aşa să se încingă, aşa să se aprindă de chipul meu. Să nu-i dai stare a sta, să-l încinzi, să-l aprinzi. De chipul meu, de trupul meu. Cum se încinge vatra de foc, focul de vatră, aşa să se-ncingă inima. De chipul meu, de trupul meu”. Puteri nebănuite şi nevăzute sunt chemate pentru fata care vrea să se mărite cu anumit un flăcău, deşi el nu-i dă atenţie. Miere şi sare se pun pe un vătrai, aşezat pe cuptor, în timp ce se rostesc cuvintele acelea. Am redat doar un fragment din textul cules de specialiştii de la Muzeul Naţional al Satului. Vraja continuă, pentru că mierea se încinge pe vatră, sfârâie, în timp ce sarea trosneşte. Cuvinte, zgomote, atmosferă magică, la ceas de taină, când soarele încă n-a apucat să răsară. Mierea şi sarea se toarnă apoi într-o oală cu apă „neîncepută”. E un concept legat de faptul că nimeni n-a mai luat apă dintr-un izvor, de exemplu, înaintea ta, în acea zi. Trupul dezgolit al fetei este stropit cu „licoarea” dragostei. Doar anumite femei din sat deţineau secretul acestor „vrăji”.
Descântec de dragoste din Teleorman
Iată ce rostesc fetele, ca şi cum ar întâlni-o pe Maica Precesta – „pă jgheab mă ţine, şi aruncă trei ciuturi de apă pe mine, să mă lase curată ca roua în câmp, ca busuiocul în răsad. Pune-mi picere, coniţă, ochi de siminoc, sprâncene de micşunele, la toată lumea să-i fiu dragă, dar mai ales lui să-i fiu ca aurul în căsnicie”, fata pronunţând numele alesului ei. Un fragment dintr-un descântec de dragoste cules din Năsturelu, comună teleormăneană, de către cercetătorii Doina şi Rusalin Işfănoni, din cadrul Muzeului Naţional al Satului. Sursa informaţiei este profesorul Ion Toma, din acea localitate.
Renaşterea tradiţiei prin educaţie
Poate că nu vom mai vedea nici ritualuri magice de Dragobete, nici fete şi flăcăi transformaţi, pentru o clipă, de sentimentele lor, în păsări ale pădurii. Dar generaţiile care vin după stingerea acestor obiceiuri au totuşi dreptul să ştie despre moştenirea strămoşilor lor. Este apelul pe care etnografii îl fac de mai mult timp la adresa şcolii româneşti, pentru o programă adaptată acestui vast domeniu. „Tradiţiile nu au existat niciodată în programa şcolară”, spune cercetătorul Cornel Bălosu, de la Craiova. „Educaţia poate fi şansa ca obiceiurile să renască. Ele fac parte din identitatea noastră naţională”, admite profesorul Ion Ghinoiu. Cu referire la toate datinile noastre, de peste an. Răspunsuri concrete nu au venit încă, nici de la Ministerul Culturii, nici de la cel al Educaţiei, adaugă Paula Popoiu. Semne bune există – tinerii sunt atraşi de tot ce înseamnă satul tradiţional. Dovadă că anul trecut, în cadrul acţiunii „Şcoala altfel”, peste 30.000 de elevi din Bucureşti şi din alte judeţe au vizitat Muzeul Naţional al Satului, în numai o săptămână, în prima jumătate a lunii aprilie. Mii de copii au venit, în acelaşi loc, şi în cadrul proiectului dedicat învăţării meşteşugurilor – „Vara pe uliţă”.
De la tradiţie la kitsch
Mare atenţie trebuie să fie în cazul încercărilor de readucere în actualitate a unor vechi obiceiuri, demult apuse, în diverse localităţi rurale, atrage atenţia etnologul Cornel Bălosu. Pentru că distanţa între tradiţie şi kitsch e mai mică decât ne putem închipui. Cel mai important este ca oamenii să fie convinşi, în sufletul lor, că au nevoie de acel obicei, pe care să-l respecte după ancestralele rânduieli. Nu să fie organizaţi sau îndemnaţi de cineva anume. Pentru că altfel apar deformări care s-au mai văzut pe la noi, de genul „hora satului”, unde tinerii vin îmbrăcaţi în blugi, grătarele cu mititei şi fripturi sfârâind la un moment dat în ritmul manelelor.
„Recensământul” obiceiurilor populare
Tradiţiile sunt scoase de la „naftalină”, în toată ţara, adaugă directorul Muzeului Naţional al Satului, fiind în lucru Planul Naţional de Dezvoltare Rurală. Una dintre componentele acestui proiect se referă la datini. „Se identifică bagajul de tradiţii din fiecare zonă”, anunţă Paula Popoiu. Semn că şi pe obiceiuri se pune bază în dezvoltarea ulterioară a ţării. Cel puţin în privinţa turismului. Un valoros punct de plecare este că România are o reţea unică în Europa – 15 muzee etnografice în aer liber. Adevărate „sate” tradiţionale. Dar cel mai important este că acolo se află numeroşi specialişti care şi-au dedicat viaţa descoperirii şi păstrării acestor bogăţii. Ca în fiecare an, şi de data asta, pe 24 februarie, în muzeele etnografice vom avea ocazia să ne întâlnim cu Dragobetele. Ritualuri puse în scenă de ansambluri populare. Ce păcat că uliţele satelor sunt acum atât de pustii…
