„Instructorii români s-au remarcat în toată lumea pentru că ofereau, în primul rând, siguranţă cursanţilor. Instructorii noştri creează o atmosferă relaxată în timpul lecţiilor, nu există nici un moment o stare de tensiune”, ne-a spus Emil Fărcăşanu. L-am întâlnit pe acest om la Poiana Braşov. E şeful şcolii de schi de aici. În acest loc lucrează încă din 1979. Tradiţia locală a şcolii de schi datează încă din 1968. „Unul dintre promotorii acestei şcoli a fost Romeo Samur”, povesteşte interlocutorul nostru. Emil s-a născut la Braşov. A urcat pe munte de la 6 ani. A fost campion naţional la alpinism. A făcut parte şi din lotul de schi al României, la juniori.
Iar de la 19 ani a devenit instructor de schi. La şcoala de schi intrau cu precădere foştii sportivi de performanţă din acest domeniu. Un alt criteriu important de selecţie era să cunoşti una sau două limbi străine. Dacă erai admis, după examenul teoretic şi practic, urma o perioadă de o lună în care făceai cunoştinţă cu metodica predării schiatului. Cu atât mai mult cu cât te adresai, ca instructor, turiştilor, oameni de toate vârstele, care doreau să înveţe mişcările elementare de alunecare pe omăt – mers alternativ, împingere simultană, ridicarea din căzătură, întoarcerea pe loc, urcarea oblică, în foarfecă sau în trepte, trecerea de la poziţia de urcuş la cea de coborâre, poziţia de coborâre directă sau oblică, plugul, ocolirea din plug, trecerea peste denivelări, paşi succesivi spre deal, arcuirea. Ni se prezintă un manual care descrie metodica învăţării schiatului, materialul fiind elaborat de Asociaţia Naţională a Ghizilor Instructori Sportivi din Turism. Există mai multe „clase”, de la unu la cinci, în care sunt grupaţi cursanţii – iniţiere, începători, avansaţi, buni schiori şi perfecţionaţi.
900 de cursanţi pe săptămână, în iarna 1988-1989
Şcoala de schi de la Poiana Braşov avea 150 de instructori în 1979. Emil ne povesteşte că în perioada aceea veneau la cursuri câte 400 sau chiar 500 de învăţăcei pe săptămână. Fiecare instructor avea în propria „clasă” opt cursanţi. Ca „elev”, aveai nevoie de şase zile, cât ţinea fiecare modul în parte – câte patru ore pe zi -, pentru a învăţa cel puţin mişcările elementare, să te poţi descurca pe „pârtia albastră”, de dificultate moderată. „Pe atunci, doar 1% din turiştii din Poiană erau români, restul – din alte ţări. Veneau grupuri organizate. România era cunoscută ca destinaţie pentru şcolile de schi”, rememorează Emil. Printre operatorii de turism internaţionali care aduceau străini în ţara noastră erau Thomas Cook, Neilson şi Inghams. „Sunt tour-operatori de anvergură pe plan mondial, ca Thomas Cook, care asigură vacanţe, în diverse zone de pe glob, pentru câteva milioane de turişti pe sezon”, ne explică Emil.
„Dacă la noi în Poiană se cazau, de pildă, 2.000 de turişti, 1.800 participau la cursurile de schi”, spune interlocutorul nostru. Astfel, pachetul turistic – cazare, masă şi lecţii – costa 400 de dolari pentru o săptămână. Emil îşi aminteşte iarna 1988-1989 drept cel mai aglomerat sezon în Poiana Braşov – atunci au fost nu mai puţin de 11.600 de turişti străini. „Aceea a fost perioada în care la şcoala de schi aveam câte 900 de cursanţi pe săptămână”, zice bărbatul. Primele lecţii de schiat începeau pe pârtia Bradul, iar din a patra zi a cursului se trecea pe pârtia Postăvarul. Dacă e să facă un calcul estimativ, din 1979 până în 2008, Emil Fărcăşanu apreciază că în aproape 30 de ani au trecut pe aici mai mult de 200.000 de „elevi”, majoritatea străini. Ritmul de până în 400 de cursanţi pe săptămână s-a păstrat şi după 1990, în Poiană. Au fost aici învăţăcei şi de 4 ani, dar şi octogenari. De remarcat că trei ani la rând au fost aduşi de peste hotare nevăzători care doreau să simtă adrenalina pârtiei. „Cu ei a fost mai greu. Dar ne-am adaptat modul de predare şi am reuşit să-i învăţăm regulile elementare”, adaugă Emil.
Instructorii români predau azi în străinătate
Dar astfel de „ani şcolari” s-au încheiat în România, în condiţiile în care ţara noastră are în ziua de azi o mare problemă, încă neremediată, legată de lipsa infrastructurii pentru sporturile de iarnă. Statisticile oficiale nu mai au nevoie de comentarii – domeniul schiabil din România este reprezentat de numai 116 kilometri. Ca o comparaţie, sunt staţiuni montane din Austria şi Franţa care au fiecare câte 180 de kilometri de pârtii. Ceea ce se ştie este că România are 130 de pârtii, în 17 judeţe, majoritatea cu lungimea de sub un kilometru. Cele mai multe se află la altitudini joase, unde omătul nu rezistă mult timp. Ca urmare, la noi se întâmplă, de câţiva ani încoace, un alt fenomen, ca dovadă că instructorii noştri de schi nu şi-au pierdut renumele – sunt invitaţi pe pârtiile altor ţări, mai ales în Austria, să predea acolo lecţii de profil.
De la şcoala de schi din Poiana Braşov au plecat în actualul sezon 20 de instructori. Ei merg acolo pentru o anumită perioadă, apoi se vor întoarce acasă. Asta se întâmplă în condiţiile în care numărul străinilor care vin la noi pentru sporturile de iarnă s-a redus drastic în ultimii ani. Reculul, cel puţin pentru Poiana Braşov, s-a înregistat din 2008 încoace, spune Emil Fărcăşanu. „Staţiunea nu prezenta garanţia zăpezii în cataloagele operatorilor internaţionali de turism. Dacă nu ninge suficient, ar fi trebuit să existe tunuri de zăpadă. Dar cu trei ani în urmă aici erau numai trei tunuri de zăpadă. Operatorii internaţionali şi-au reorientat turiştii spre Bulgaria, fără să mai conteze că noi eram o destinaţie pentru şcoala de schi”, zice omul nostru. A fost o lovitură dată unei şcoli, precum cea din Poiana Braşov, desemnată între 2002 şi 2009 în fruntea clasamentelor celor mai bune şcoli de schi din lume. Asemenea topuri sunt realizate de operatorii internaţionali pe baza sondajelor de opinie. Turiştii sunt cei care spun unde au întâlnit cei mai buni instructori de schi.
„Noi muncim mai mult decât colegii noştri străini”
Lucrează ca instructor de schi în România, dar a făcut meseria asta, timp de cinci ani, şi în străinătate. Acum este coordonatoarea unei şcoli de schi din Braşov. Am cunoscut-o astfel pe Adriana Dulacioiu, preocupată de instruirea copiilor. De-asta colaborează cu o serie de grădiniţe din ţară. Adriana practică acest sport de 37 de ani. Poate să facă, aşadar, o comparaţie între felul cum se desfăşoară meseria de instructor de schi în România şi peste hotare. Iar concluzia ei este cât se poate de clară – „instructorii noştri sunt la fel de buni precum cei de afară. Însă noi muncim mult mai mult decât colegii noştri din alte ţări”, spune femeia. Diferenţa de efort stă în faptul că pârtiile de la noi sunt mai puţin dotate tehnic faţă de cele străine. Adriana se referă mai ales la felul în care înveţi un copil să schieze. A văzut, de exemplu, în Austria aşa-numitele covoare magice, pe care copiii se plimbă cu schiurile, pe porţiuni drepte. Când e să duci copilul în capătul de sus al pârtiei, la noi sunt mari probleme, pentru că telescaunul e făcut numai pentru adulţi. Austriecii au însă şi telescaune pe măsura prichindeilor. Şi nu în ultimul rând e vorba de perioada în care poţi să schiezi. La noi eşti limitat de sezonul rece, pe când în Austria faci exerciţii şi vara, pe trei gheţari care stau la dispoziţia turiştilor. Sunt tot atâtea motive pentru care Adriana a dus grupuri de copii şi adulţi pe pârtiile austriece, pentru a-i învăţa acolo să schieze, în condiţii mult mai bune. Cât despre viitorul acestui sport în România, Adriana nu se arată deloc optimistă. „Cred că încă 20 de ani de acum încolo nu vom avea schiori de performanţă din cauza lipsei infrastructurii. În comparaţie cu noi, şcolile din Austria au programe speciale pentru schiat. E bine şi pentru sănătatea copiilor, şi pentru selecţia viitorilor campioni”, conchide Adriana Dulacioiu.
Meserie numai pentru două luni
România are acum câteva sute de instructori de schi, răspândiţi pe la diverse şcoli de profil, în staţiunile montane. Activitatea e cuprinsă în nomenclatorul de meserii din ţara noastră. Mare parte din aceşti oameni se reunesc în competiţii interne. Aşa cum e campionatul naţional al monitorilor de schi. Cea de-a XII-a ediţie s-a desfăşurat anul acesta, în februarie, la Vatra Dornei. „Meseria asta este destul de scurtă la noi. Lucrezi efectiv două luni pe an, atât cât e zăpadă. Cei mai mulţi monitori îşi practică meseria în primul rând din pasiunea pentru munte”, spune Petru Grigoraş, şeful şcolii de schi din Vatra Dornei. Petru are 30 de ani de activitate în domeniu. Dacă la noi e mai mult pasiune, în străinătate se dovedeşte o activitate bănoasă, după cum aflăm de la şeful şcolii de schi din Poiana Braşov, Emil Farcăşanu. Asta înseamnă între 3.000 şi 7.000 de euro lunar. Cu totul altceva e la noi, unde câştigul poate atinge, cu mult noroc, între 500 şi 1.500 de euro.
Cât costă să te faci instructor de schi
Unii sunt studenţi, alţii au diverse meserii. Ei sunt şi monitori de schi în sezonul alb. Cel puţin aşa se întâmplă la şcoala de schi din Poiana Braşov, care în prezent are 130 de instructori. „Baza de selecţie pentru instructori s-a redus substanţial după 1990 pentru că şi schiul e la noi un sport puţin încurajat. Pe vremuri, la un concurs de schi se prezentau 200 de candidaţi. Acum dacă mai vin 20, la juniori şi seniori”, spune Emil Fărcăşanu. În condiţiile de azi, pot deveni instructori de schi nu numai foştii sportivi, ci şi oamenii care n-au avut vreo tangenţă cu acest sport. Dar în cazul lor pregătirea teoretică şi practică, în cadrul şcolii, se prelungeşte de-a lungul unui întreg sezon. Şi aici sunt diferenţe între România şi străinătate. „Formarea unui instructor de schi în străinătate ajunge şi la 12.000 de euro. La noi costă 200 de euro”, adaugă Emil. Diferenţe sunt şi în privinţa cursanţilor. Vrei să înveţi să schiezi pe o pârtie din România? Pentru asta plăteşti 250 de lei pe şase zile, câte patru ore pe zi. Un curs similar în străinătate costă 500 de euro.
Firave încercări pentru resuscitarea schiului
Vestea bună e că, în ultimii ani, s-au făcut investiţii importante – aproape 40 de milioane de euro – în domeniul schiabil din ţara noastră. Mai ales pentru pârtiile din Valea Prahovei. România va găzdui în 2013 ediţia de iarnă a Festivalului Olimpic al Tineretului. Schimbări au apărut şi la Poiana Braşov – 20 de kilometri de pârtii, unele nou-create, altele mai vechi, dar modernizate, cu un număr mare de tunuri de zăpadă. „Problema e că noi am ieşit deja din lumea cea mare a turismului internaţional de iarnă. E foarte greu să reintri în joc”, atrage atenţia Emil Fărcăşanu. E ca şi cum am vrea să vedem din nou zăpezile de altădată…
