Tinerii studioşi din multe ţări europene îşi fac auzită vocea de fiecare dată când guvernele lor iau decizii care-i afectează în mod direct. Nu acelaşi lucru se întâmplă în România. Mişcarea studenţească de la noi este fărâmiţată în mai multe grupuri, cu interese uneori contrare, şi care preferă să nu se implice în problemele sociale reale ale României.
Atena, ianuarie 2009. Studenţii se află în primul rând al manifestaţiilor generate de criza economică care a lovit ţara. Tinerii protestează faţă de „viitorul nesigur care îi aşteaptă după absolvire”.
Paris, februarie 2009. Studenţii protestează în capitală şi în alte oraşe faţă de reformele educaţionale ale preşedintelui Sarkozy.
Londra, noiembrie 2010. Zeci de mii de studenţi protestează în capitala Angliei şi în principalele oraşe faţă de unele măsuri de reformă.
Roma, noiembrie 2010. Studenţii italieni se află în stradă. Au ocupat peste 40 de universităţi publice, Turnul din Pisa şi Colosseumul care nu mai pot fi vizitate.
Chiar dacă nu au ieşit de fiecare dată în stradă, tinerii europeni şi-au făcut auzită opinia, atunci când le-a fost viitorul în joc.
Pe fondul măsurilor luate de guvern, România ultimelor luni s-a confruntat cu zeci de mitinguri, proteste sau greve ale multor categorii profesionale. O singură voce a lipsit cu desăvârşire. Nici pro nici contra. Este vorba despre vocea mişcării studenţeşti.
„Nu e vorba de resemnare, ci de neimplicare”
„Activitatea noastră pe ultimul an s-a concentrat pe modificarea legii educaţiei la care avem anumite amendamente. Nu suntem de acord cu scoaterea prevederii prin care în alegerea lectorilor votul studenţilor conta în pondere de 25%. Noi am decis că greva şi protestul sunt ultimele forme de presiune, ultima soluţie la care recurgem atunci când avem probleme majore. În Anglia, au existat chestiuni mult mai grave, s-au mărit taxele de studiu. La noi nu s-a pus această problemă”, explică Daniela Alexa, preşedinta Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR) care are 72 de organizaţii şi reprezintă peste 300.000 de studenţi. Vicepreşedintele Asociaţiei Studenţilor din Universitatea Bucureşti (ASUB), Vasile Constantin, recunoaşte, mai degrabă, existenţa unei probleme care ţine de mentalitate: „Nemulţumirile pentru care studenţii din Europa au ieşit în stradă se regăsesc şi în rândul celor din România. Din păcate, sunt foarte mulţi studenţi care evită să spună – mie nu îmi place chestia asta, trebuie să luăm atitudine. Nu ştiu dacă e vorba de resemnare, ci mai mult de neimplicare.” ASUB are 300 de membri activi, dintr-un total de 40.000 de studenţi din Universitatea Bucureşti.
În acest moment nu există o voce unitară în ceea ce priveşte mişcarea studenţească. Există trei organizaţii: Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), care a dobândit statut juridic în 2000, Uniunea Studenţiilor din România (USR) şi Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR). Ultimele două s-au scindat, în urmă cu mai mulţi ani, în urma unor neînţelegeri.
Dezinteresaţi şi cu gândul să plece afară
Daniela Alexe, preşedinta ANOSR, admite existenţa unei lipse de comunicare între cele trei mişcări: „Câteodată am mai colaborat, dar foarte rar. Fiecare organizaţie are structura, drumul şi principiile ei. Este o problemă că există trei asociaţii studenţeşti dar, în ceea ce ne priveşte, ANOSR se bazează pe principii puternice. Din păcate, nu toate federaţiile se ghidează după aceleaşi principii”. Poate şi această dispersare explică de ce, ultima mare mişcare studenţească de stradă a avut loc în 1999, când 6.000 de studenţi au blocat Piaţa Universităţii de trei ori în decurs de trei săptămâni.
La rândul său, Vasile Constantin spune că ASUB, cea mai mare organizaţie din cadrul USR, are un obiectiv clar: reprezentarea studenţilor. „Facilităm dialogul dintre conducerea universităţii şi studenţi, atunci când vine vorba de burse, locuri la cămin, tabere.” Crede, însă, că studenţii sunt interesaţi doar de proiecte care „să aibă în vedere dezvoltarea lor personală sau prin care să le fie rezolvate anumite doleanţe”. Şi dă un exemplu edificator. „În cadrul filialei ASUB care funcţionează la Facultatea de Biologie am iniţiat mai multe proiecte, de care studenţii nu au fost interesaţi. Săptămâna trecută am organizat o serie de dezbateri intitulate «biologia întâlneşte etica». Am făcut promovare, şi în final, au participat 15 studenţi la dezbatere. Foarte puţini. Sunt tot mai dezinteresaţi.” Pentru această stare de spirit are şi o explicaţie: „Mare parte din studenţi vin la şcoală doar ca să obţină o diplomă. Scopul lor final este fie să plece din România la un master sau doctorat, fie să plece pur şi simplu la orice fel de muncă în Occident.”
Profesorul Ştefan Szedlacsek, şeful Departamentului Enzimologie din cadrul Institutului de Biochimie al Academiei Române, membru al Ad-astra, asociaţie a tinerilor cercetători români crede că tinerii „fie nu realizează că deciziile economice şi politice îi vor afecta în primul rând pe ei, fie îşi dau seama de acest lucru, dar evită orice mod de a acţiona, individual sau colectiv spunând că «tot nu se poate face nimic». Studenţii nu îşi dau seama ce forţă ar putea reprezenta opiniile, atitudinea lor exprimată în mod coerent, hotărât, bine articulat şi bine direcţionat”.
„Nu există o mentalitate a asocierii”
Daniela Alexe (ANOSR) are o părere mai nuanţată şi crede că studenţii români nu sunt nici dezinteresaţi, nici resemnaţi, ci doar se raportează la nişte realităţi mult diferite faţă de cele din statele Occidentale: „Există state, cum ar fi Franţa, unde studenţii se implică în zona socială, protestând faţă de creşterea vârstei de pensionare. În Occident, sistemele educaţionale sunt mai evoluate, studenţii au beneficii mai mari şi îşi permit să se implice şi în alte zone decât cele care îi privesc în mod direct. Noi am decis să nu ne implicăm foarte mult pe latura socială atâta timp cât există probleme studenţeşti imediate, cum ar fi reformarea sistemului educaţional. Asta e prioritatea noastră. Când o vom rezolva, vom trece la alt nivel”.
Raul Mureşan a fost timp de doi ani şi jumătate cercetător la Institutul pentru Studii Avansate din Frankfurt şi Institutul „Max Planck” pentru Cercetarea Creierului. S-a întors în ţară pentru a lucra la Institutul Coneural din Cluj şi crede că în România lipseşte mentalitatea organizării, a asocierii şi de aceea nu există o voce puternică şi unitară în rândul tinerilor. „Studenţii ar trebui să fie mai organizaţi, să coaguleze o masă critică, să înţeleagă fiecare, la nivel individual, că trebuie să ia atitudine chiar faţă de lucrurile din imediatul lor anturaj, cum ar fi lucrările de diplomă cumpărate cu bani. Studenţii nu fac excepţie de la regulile societăţii româneşti. Şi ei înţeleg de multe ori greşit toleranţa şi ajung să tolereze intolerabilul. Adică, îşi fură singuri căciula. Poate încă nu au priceput că împreună ar avea putere să schimbe aceste lucruri şi că singura cale este de a învăţa ce merită şi ce nu merită să fie tolerat.”
„Există un individualism naţional, inclusiv în rândul studenţilor”
Profesorul Stefan Szedlacsek crede în existenţa unei moşteniri genetice care defineşte comportamentul tinerilor. „Studenţii de azi au fost educaţi de părinţi şi profesori formaţi sub dictatura comunistă, şi nu în societăţi democratice ca studenţii din Franţa, Italia, Anglia sau Grecia. Anii tranziţiei i-au învăţat pe părinţi, pe profesori şi, implicit, pe studenţi că trebuie singuri să se descurce în viaţă şi să nu aibă prea multă încredere nici în vecini, nici în colegi şi poate nici în prieteni, căci oricine poate fi mâine competitorul sau adversarul lor. Toate acestea au creat un fel de individualism naţional, inclusiv în rândul studenţilor. Pe de altă parte, lipsa de eficienţă a protestelor sociale din anii ’90 a creat în conştiinţa naţională convingerea inutilităţii oricărei forme de revoltă socială. În plus, suntem departe de a avea tineri cu o reală conştiinţă civică – şi asta nu din vina lor, ci din vina educatorilor.”
Relaţia cu politicienii – nocivă
Daniela Alexe consideră că cea mai bună atitudine pe care o organizaţia studenţească o poate avea faţă de partidele politice o reprezintă distanţarea de acestea: „Mişcările studenţeşti diferă enorm de la o ţară la alta din cauza contextului social politic. În Occident, federaţiile studenţeşti sunt reprezentate de studenţi, membri ai partidelor naţionale. Acest lucru ar fi extrem de nociv pentru România deoarece clasa politică de la noi nu este foarte principială”. La rândul lui, Raul Mureşan crede că problema dialogului între studenţi şi factorii decizionali, fie ei politici sau academici, o reprezintă lipsa unor argumente decente şi raţionale. „De ambele părţi, discursul este câteodată contaminat de tradiţionala «limbă de lemn» care nu urmăreşte un dialog pe argumente obiective ci mascarea unor interese netransparente. Organizaţiile studenţeşti din România cred că ar trebui să insiste pe raţionalitate şi decenţă, în mod coerent şi susţinut, indiferent de atitudinea politicienilor. În timp ar câştiga credibilitate şi astfel ar putea pune o presiune mult mai mare şi mai eficientă asupra celor care le decid prezentul sau viitorul.”
53.000 de licenţiaţi erau înregistraţi ca şomeri în luna septembrie.
527.000 de studenţi sunt cuprinşi în forme ale învăţământului de stat.
